Merge si asa

Textul de mai jos a aparut initial pe Facebook, scris la nervi, fara filtru si fara intentia de a fi „corect”. Il mut aici pentru ca unele texte nu trebuie sa se piarda in scroll. Scriu randurile astea cu o sila groasa, apasata, din aia care nu mai trece cu o injuratura aruncata pe geam, pentru ca ceea ce s-a intamplat la CCR nu mai e o intamplare, nu mai e un accident de parcurs, nu mai e o scapare, ci este reflexul perfect al unui sistem construit cu rabdare de PSD in ultimii 30 de ani, un sistem unsuros, uns cu pensii speciale, tinut in viata de lasitate, fuga si tupeu, in care patru judecatori, patru umbre cu robă, au decis ca e mai comod sa dispara strategic decat sa stea la masa si sa-si faca treaba pentru care sunt platiti regeste din banii mei si ai tai.  Nu vorbim aici de absenta din motive medicale, nu vorbim de vreo tragedie personala, nu vorbim de vreo urgenta nationala, ci vorbim de o fuga deliberata, calculata, o eschiva de mahala ridicata la rang constitutional, o pl...

Unele texte merita mai mult decat un scroll😉 Imediat e Craciunul, e liniste relativa, frigiderul e plin pana la limita bunului-simt, televizorul merge in surdina si eu, ca in fiecare decembrie, ma asez pe marginea patului, ma uit putin in gol si imi spun foarte hotarat ca la anul sigur va fi mai bine, ca asa simt, desi recunosc cinstit ca exact cu sentimentul asta am intrat si anul trecut, si acum doi ani, si cam de cand am inceput sa fiu atent la ce se intampla in jur. Si cum stau eu cu speranta asta proaspat scoasa din ambalaj, ca un cadou frumos impachetat dar suspect de usor, incepe inevitabil sa mi se adune in cap anul care se termina, ca o lista de promisiuni bifate cu pixul dar niciuna indeplinita, un sir de „stati linistiti” urmate de „n-a fost vina noastra”, in care suveranistii mi-au anuntat razboiul atat de des incat, daca era adevarat, ajungeam deja la pace, reconstructie si manual scolar despre cum am supravietuit, cu vaccinuri care, potrivit internetului profund, dau aut...

Ies oamenii in strada. Ies multi, nervosi, cu pancarte si speranta aia incapatanata care la noi refuza sa moara, desi e batuta de ani de zile. Si culmea e, ca eu chiar am zis ca nu mai sunt atent la mizeria din tara asta, ca m-am saturat, ca n-are rost, ca am mai vazut filmul asta si stiu finalul…si totusi inca ma enervez. Probabil am acelasi defect ca telefonul ala vechi pe care tot refuzi sa-l schimbi, nu mai merge bine, dar nu cumperi altul pt ca nu sti sa-ti muti pozele. Ne uitam unii la altii si avem acelasi gand: poate de data asta…desi suntem constienti cu totii ca batem la o usa despre care stim sigur ca nu e nimeni acasa, dar tot mai batem, ca suntem popor politicos si, daca suntem sinceri pana la capat, un pic incapatanati prosteste. Genul ala de incapatanare care te face sa spui “hai ca mai incerc o data”, desi stii exact ce urmeaza. Pentru ca, realist vorbind, ce sa se rezolve? In tara in care justitia functioneaza ca un semafor stricat: verde pentru smecheri, rosu pentru f...