Merge si asa

Nu mai stiu cand am scris ultima oara aici. Cred ca au trecut cateva zile bune, timp in care n-au lipsit nici subiectele si nici motivele sa ma enervez. Daca as fi vrut, as fi putut scrie aproape zilnic despre politica, despre oameni care isi schimba convingerile cu o usurinta care a incetat de mult sa ma mai surprinda sau despre sentimentul tot mai apasator ca, in zilele noastre, caracterul a ajuns sa fie privit mai degraba ca un inconvenient decat ca o calitate. Am deschis blogul de cateva ori in ultimele zile, am scris cateva randuri, si le-am sters aproape imediat. Nu pentru ca n-as mai avea ce spune. Din contra. Doar ca, indiferent de unde incepeam, ajungeam mereu in acelasi loc. Sambata trecuta l-am condus pe tata pe ultimul drum. Nu vreau sa transform articolul asta intr-un omagiu. Sunt aproape convins ca n-ar fi fost deloc incantat. M-ar fi intrebat de ce m-am apucat sa pierd vremea cu texte despre el cand as fi putut scrie despre Dan Coe, farmecul vietii sau despre politicieni...

Am un baietel de sase ani, Serban si trebuie sa recunosc ca, in ultima vreme, am ajuns de multe ori sa am senzatia ca stau la masa cu un om in miniatura. Pune intrebari care ma iau prin surprindere, negociaza cu o perseverenta care ar face invidios orice lider sindical si, uneori, reuseste performanta de a-mi demonstra ca logica unui copil poate fi mai solida decat a unui adult care plateste taxe, voteaza si urmareste dezbaterile politice fara sa ceara ajutor medical. Numai ca n-a fost mereu asa. Au existat si anii aceia gloriosi, intre trei si cinci ani, cand aveam impresia ca discut cu rezultatul unui experiment genetic in care cineva combinase ADN de Hulk, Spiderman si un avocat care tocmai pierduse procesul vietii lui. Avea, are gasca lui de prieteni: Damian, Milan, Andrei, Vladimir si alti cativa baieti care, luati separat, sunt  absolut adorabili, dar care, pusi laolalta, puteau genera suficient haos cat sa destabilizeze o tara mica din Balcani si, dupa standardele ultimilor ...

Au trecut 36 de ani de la Mineriada din iunie 1990 si, sincer, unul dintre primele sentimente care imi vine in minte cand ma gandesc la acele zile este scarba. Scarba fata de cei care au facut posibila una dintre cele mai mari mizerii din Romania post-decembrista si fata de faptul ca, dupa atata timp, inca nu exista o inchidere reala a acestui capitol. Romania abia iesise din comunism. Oamenii sperau la libertate, la democratie, la o ruptura clara de vechiul regim. In schimb, s-au trezit condusi de oameni proveniti chiar din structurile care controlasera tara inainte de 1989. In frunte era Ion Iliescu si FSN-ul sau, formatiune din care aveau sa se desprinda ulterior PDSR, PSD - partid mizerabil, jegos, care a dominat o buna parte din politica romaneasca postdecembrista.  In Piata Universitatii protestau oameni care cereau exact ceea ce ar fi trebuit sa fie normal intr-o tara care pretindea ca a scapat de comunism. Studenti, profesori, intelectuali, oameni obisnuiti. Dar puterea ave...

Exista un tip de comportament care m-a deranjat toata viata. Nici macar nu stiu daca "deranjat" este cuvantul potrivit. Mai degraba este genul de lucru care, de fiecare data cand l-am vazut, m-a facut sa pierd putin din respectul pe care il aveam pentru omul din fata mea. Nu l-am observat doar in politica si nici nu cred ca politica are monopol pe el. L-am vazut peste tot unde exista putere, influenta si oameni dispusi sa faca aproape orice pentru validare. Forma se schimba, mecanismul ramane acelasi. Probabil ca reactia mea are legatura si cu felul in care am fost crescut. Tata este unul dintre acei oameni care au crezut toata viata ca exista lucruri pe care nu le negociezi. Nu a fost om politic, nu a avut functii importante si nici nu a cautat vreodata lumina reflectoarelor. In schimb, am vazut cu ochii mei ce inseamna sa ramai fidel unor principii chiar si atunci cand pretul este mare. Au existat momente in care ar fi putut castiga mai mult, momente in care ar fi putut ava...

Ba, nu stiu daca vine din educatie, daca m-a altoit tata sa citesc cand eram mic sau daca pur si simplu n-am fost prea sanatos la cap, dar de cand ma stiu am fost fascinat de istorie. Am citit tot ce am prins despre Al Doilea Razboi Mondial, despre comunism, despre inchisorile politice si despre nenorocirea care s-a abatut peste tara asta dupa razboi. Cred ca pe la 12 ani stiam mai multe despre Ana Pauker si Patrascanu decat despre fotbal. Am crescut cu Memorialul Durerii, am plans la episoadele alea mai mult decat la moartea comisarului Corrado Cattani in Caracatita Am fost fascinat de Iuliu Hossu, Aurel Vlad, Iuliu Maniu, Mihalache, Coposu, Constantin C. Giurescu, de toti oamenii care au intrat in puscarie cu capul sus si au iesit de acolo in sicriu, sau distrusi fizic, dar nu in genunchi. Am crescut intr-o casa in care inainte de Revolutie se vorbea in soapta, intr-o casa in care tata asculta Led Zeppelin pe ascuns. Cred ca aveam carpe la cur cand tata mi-a explicat cine este Ceause...

Am citit stirea cu Georgescu si am ramas blocat la faza cu amenda aia de 200.000 de lei. Nu scandalul, nu politica lu' peste prajit! Suma. Pentru ca, eu in perioada asta mobilez un apartament in Cluj, ma rog, la iesire din Cluj si am ajuns sa reactionez foarte urat la orice cheltuiala aparuta din senin. Nu stiu cand am devenit omul asta sincer. Acum ceva timp ma uitam la chiloti marca Botezatu, vacante, chestii normale. Acum stau seara si compar scaune de bucatarie si nu din alea elegante facute de Sucu, sunt atent...doar sa aiba 4 picioare si atat. Nu!! Ba!!!!... chiar merita diferenta asta de pret? Jur ca nu credeam ca ajung sa am discutii serioase despre noptiere. Mai intru intr-un magazin, mai apare ceva care ar merge bine in living, mai aflu ca trebuie alta dimensiune la ceva si uite asa dispar banii fara sa-ti dai seama foarte exact unde. De doua luni orice conversatie se termina cu: “Las-o ca luam dupa salariu.” Si fix in perioada asta apare omul care n-a cheltuit nimic in c...

Weekendul asta am avut treaba pt intreprindere. Analize, telefoane, oameni care "revin ei", fotbal nici nu prea mai e, Rapidul traieste iar din promisiuni si din legenda aia eterna ca vine Pancu si rezolva ceva, asa ca am ramas intr-o liniste din aia periculoasa in care omul incepe sa citeasca stiri. Initial voiam sa scriu despre vacile alea cazute pe autostrada din duba. Sincer, pare cea mai corecta imagine pentru tara asta din ultimii ani. Traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul. Dar m-am oprit la altceva. 151 de ani de la infiintarea Partidului National Liberal. La multi ani, probabil, sau Dumnezeu sa-i odihneasca doctrina. Apare domnul Thuma si explica foarte relaxat ca liderii liberali "care au construit Romania" stiau ca "un loc se ocupa cat trebuie, nu cat se poate". Serios acum… numai liberal nu poti sa te numesti daca gandesti in felul asta. Ba frate, poti sa-ti spui orice, dar asta nu te face un liberal demn de Bratieni. Ca eu stiam altceva ...