Merge si asa

Exista o categorie de oameni in tara asta care nu dispar niciodata cand e vorba sa traga pentru ei, dar care se evapora spectaculos exact in ziua in care ar trebui sa decida ceva ce nu le convine, iar cand am vazut ca un judecator de la CCR a reusit sa arunce in aer o sedinta despre pensiile speciale pentru ca, ce sa vezi, si-a luat concediu, am inteles ca nu mai vorbim despre politica, ci despre obraz, despre nesimtire si despre cat de ieftin a ajuns sa fie totul. Aparw un moment, ala in care nu mai poti face haz, nu mai poti explica, nu mai poti inghiti, si incepi sa vorbesti direct, fara politete. Aici as fi vrut sa fiu mai calm, chiar am incercat, dar nu-mi iese, pentru ca genul asta de gesturi nu mai suporta explicatii elegante. Ba, euglena comunista ce esti, iti vorbesc direct, fara introduceri frumoase si fara ocolisuri, pentru ca numai asa se mai poate vorbi cu voi, cand tot ce faceti e sa va pititi dupa functii, proceduri si drepturi perfect legale, dar folosite cu talentul al...

M-am trezit devreme si, ca de obicei, am mai „hodinit” vreo ora cu telefonul in mana, "scrolland" presa, convins ca nimic nu poate fi cu adevarat grav la prima ora, asta pana am ajuns inevitabil la stirile sportive, pentru ca deh, dimineata nu citesc nici bursa, nici cum sa ma imbogatesc pana la pranz, nici explicatiile lui Iancu Guda despre cum trebuie sa fiu responsabil si calculat, ci lucruri care imi garanteaza o usoara stare de nervi inainte de cafea. Si acolo, peste tot, acelasi subiect: scandalul de aseara. Bergodi, antrenor la U Cluj, (acest altoi intre Halagian si Cholo Simeone), sare la bataie dupa ce un jucator de la CFR il injura, nu asa, generic, ci cu o dedicatie completa, de la neamuri din trecut pana la rude care probabil nici nu stiau ca sunt implicate intr-un derby. Arbitrul se uita ca la teatru absurd, jucatorii intra unii peste altii, iar explicatia oficiala pluteste linistita peste tot circul: au fost emotii. Sigur ca da, emotii. In Romania, cand cineva i...

Pe 5 februarie 1953 murea Iuliu Maniu, intr-o celula rece de la Sighet, dupa ani de puscarie, boala si umilinta, fara sa fi semnat ce i s-a cerut, fara sa fi facut plecaciuni, fara sa fi gasit vreo scuza eleganta ca sa iasa mai bine din poveste. A murit sarac, izolat, aproape uitat, dar DREPT, lucru care azi pare mai degraba o boala rara decat o virtute. Maniu n-a fost vreun sfant, n-a fost perfect, dar a avut ceva ce nu se negociaza si nu se adapteaza dupa sondaje: o coloana vertebrala. Una adevarata, nu din carton presat. Omul asta a trait intr-o perioada in care, daca spuneai nu, ramaneai cu el pana la capat. Nu exista am glumit, n-am inteles bine contextul, nu asta am vrut sa spun. Spuneai NU si te putea costa tot.. Si totusi a spus, de mai multe ori....cu calm, fara show, fara galerii si fara urlete. Doar cu incapatanarea aia linistita a oamenilor care stiu ca, daca se frang o data, nu mai valoreaza nimic. Si acum ma uit in jur, in 2026, si incerc sa gasesc macar o urma din genul ...

Ieri a fost una dintre zilele alea in care legea lui Murphy n-a venit singura, ci cu toata familia dupa ea. Nimic grav, nimic spectaculos, doar o insiruire de mici lucruri care s-au asezat unul peste altul exact cum nu trebuie, de parca cineva a zis: hai sa vedem cat rezista omul asta pana seara. Azi scriu despre ziua aia, nu ca sa ma plang, ci pentru ca genul asta de zile, aparent banale, sunt cele care te storc cel mai tare, fara scandal, fara drame mari, doar cu senzatia ca ai fost alergat toata ziua de ceva invizibil care te-a prins din urma fix cand credeai ca ai scapat...fereasca D-zeu si Benone Sinulescu Ziua incepe cand inca era bezna afara, in zgomot de Pirat X, Super Sonic si ceva altoi intre Ninjago si nu stiu ce dragon. Dupa lupte seculare, reusesc sa ies din casa. Il duc pe copil la gradinita, ajung. Evident, loc de parcare zero, nici macar un loc dubios, din ala de zici „lasa ca merge si asa”, nimic. Ma gandesc, pentru o fractiune de secunda, daca nu pot sa-l arunc din me...

Vin dupa niste zile pline la job, din alea in care ajungi seara in camera de hotel, lasi geanta pe jos, te asezi pe marginea patului si iti dai seama ca n-ai chef sa mai citesti stiri, nici sa mai deschizi telefonul, nici sa mai afli ce prostie s-a intamplat peste zi. In mod normal, aici ar fi trebuit sa ma opresc, sa inchid tot, sa nu mai bag politica in cap si sa sar in pat mai bine de cum face Constantin Preda saltul crapului in apa (nu stiti cine e d-l Preda, cautati-l pe google🤭) Doar ca n-am facut asta. Am vazut din nou aceleasi atacuri aruncate in graba, aceeasi galagie fara miza, aceeasi siguranta afisata de oameni care n-au produs nimic, dar par foarte convinsi ca stiu cum ar trebui sa fie totul, si atunci m-a lovit senzatia aia pe care o stiu deja prea bine. Nu pleaca, se strange. Si la un moment dat, fie o lasi sa te macine, fie te apuci sa scrii, nu ca sa dai lectii cuiva, ci ca sa iti pui singur gandurile in ordine. PSD-ul de azi nu mai e un partid care lupta. Reactioneaz...

Astazi nu e genul de zi in care sa te simti confortabil. Nici daca esti calm, nici daca esti sigur pe tine, nici daca iti place sa crezi ca „nu se mai poate intampla asa ceva”. Pentru ca exact asta credeau si altii acum 80 de ani. Oameni normali, cu vieti normale, cu griji banale, care isi vedeau de treaba lor si care au ales sa creada ca istoria e ceva indepartat, rezervat cartilor prafuite si pozelor alb-negru. Mi-am dat seama de asta dimineata, citind comentarii la o stire absolut banala. Nimic „istoric”, nimic spectaculos. Doar oameni care urlau in tastatura cu siguranta aia periculoasa ca stiu ei cum stau lucrurile, cine e vinovat, cine trebuie dat la o parte si cine „nu merita”. Atunci m-a lovit senzatia aia neplacuta ca nu vorbim despre trecut, ci despre prezent. Despre noi, acum!! Astazi vorbim despre Holocaust, dar ar fi o ipocrizie ordinara sa-l pomenim fara sa ne uitam, macar o secunda, la ce devenim. Holocaustul n-a aparut din senin, n-a fost un accident cosmic si nici o sc...

M-a lovit inspiratia intr-un mod deloc romantic, mai degraba ca o usa trantita in cap: stateam cu telefonul in mana, derulam stirile si imi spuneam pentru a suta oara ca poate ar trebui sa scriu mai putin. Mama, care are rabdare cu multe, dar nu cu texte lungi, imi zice mereu „copile, spune ce ai de spus, dar mai scurt, ca obosesc”. Prietenii mei, aia cinci-sase care mai citesc intre doua cafele, un scroll nervos si o pauza de tigara, imi spun cam acelasi lucru, doar ca mai elegant: e bun, dar e cam lung. Problema e ca nu pot, nu pentru ca m-as crede vreun mare expert, ci pentru ca ma apuca nervii. Nervii aia care vin cand vezi cat de sigura a devenit prostia pe ea, cat de relaxata e ignoranta si cat de tare vorbesc oamenii care nu inteleg nimic, dar sunt convinsi ca au inteles tot.  Asa ca, daca ai laptele la fiert, copiii sunt deja imbracati ca niste astronauti si bat din picioare sa-i scoti la sanie, iar in cap iti suna lista de lucruri urgente, poate nu e momentul sa citesti. M...