Merge si asa

Noi, parintii din ziua de azi, traim intr-o continua agitatie. Citim mult, auzim multe, ni se spun multe si, la un moment dat, ajungem toti sa fim foarte siguri ca stim exact ce e mai bine pentru copilul nostru. Zilele trecute am avut o discutie cu niste prieteni care au copiii mai mari, deja la scoala, genul ala de discutie aparent lejera, de stat si povestit, dar din care pleci cu senzatia ca ti-a crescut tensiunea fara sa-ti dai seama. Povesteau despre sedinte cu parintii, despre discutii cu invatatoarele, despre grupuri de WhatsApp care pornesc civilizat si ajung rapid la nivel de forum din 2007, cu replici aruncate la cald, interpretari trase de par si certitudini rostite cu o siguranta care te face sa te intrebi cand au mai pus oamenii astia piciorul intr-o sala de cursuri, sau macar intr-una recenta. Pe masura ce ii ascultam, mi-am dat seama ca nu copiii sunt problema. Nici profesorii, nici programa, nici scoala cu bancile ei vechi si peretii ei obositi, ci noi, adultii, parinti...

Totul porneste, cum se intampla de obicei, de la o declaratie aparent banala a lui Mark Rutte (boss-ul ala mare de la NATO), genul de fraza care n-ar trebui sa supere pe nimeni, dar care reuseste performanta asta fara efort. In imaginarul suveranist, Rutte nu e om, e o combinatie intre dracu’ in forma lui finala, negru absolut, si tot ce n-au inteles ei vreodata despre lume si despre motivul pentru care realitatea nu mai respecta ce au ei in cap. In aceeasi mitologie intra, evident, si Ursula von der Leyen, tanti Ursula, vazuta ca o vrajitoare-sefa de Bruxelles care se trezeste dimineata doar ca sa mai ia ceva Romaniei. Omul spune ca a crescut cu ideea ca Nicolae Ceausescu va conduce Romania pentru totdeauna si ca faptul ca Romania e astazi in UE si NATO e unul dintre marile evenimente ale istoriei recente. Nu e propaganda, nu e emotie ieftina, e o constatare rece: atunci parea ca nu exista iesire, iar azi iesirea e realitate. Atat. Aparent suficient cat sa aprinda fitilul. Pentru ca i...

Jur ca uneori am impresia ca ne-am trezit intr-o dimineata si, fara sa ne anunte nimeni, ne-am hotarat colectiv sa ne facem viata mai grea fara motiv, deschid internetul si dau peste aceeasi poveste spusa cu spume la gura: nu mai platim taxe, nu mai platim impozite, statul e hot, politicienii fura, noi nu mai participam, gata, am invins sistemul, a cazut imperiul sub presiunea chitantei neplatite. Ba, hai s-o luam incet, ca la oameni, eu platesc taxe nu pentru ca ii iubesc pe politicieni sau pentru ca mi se pare statul o fiinta calda si empatica, ci pentru ca imi place sa trag apa la WC si sa dispara rahatul, nu sa-l admir in groapa, in fundul ograzii, la minus zece grade, imi place sa ies din curte si sa nu-mi rup suspensia la fiecare cinci metri, imi place sa se aprinda lumina pe strada, nu sa merg pe intuneric sigur pe mine, ca Ray Charles la volan. Aud mereu: da, dar s-au scumpit toate, corect, da, dar ne-au indatorat, corect, da, dar au marit salarii ca sa cumpere voturi, corect d...

In sfarsit. Prima zi de gradinita. Miha & Vale, va aduc cooooopilul!!!!😀 Dupa aproape trei saptamani in care casa mea a functionat ca un amestec de gradinita improvizata, sala de sport, atelier de arta abstracta si tabara de pirati cu program non-stop, urma momentul ala rar si fragil: linistea. Nu linistea din reclamele la ceaiuri, ci aia simpla in care poti bea o cana de apa fara sa fi intrebat din cinci in cinci secunde „tati, da' de ce?”, urmat inevitabil de inca un „da' de ce?” despre raspunsul precedent. M-am culcat cu gandul asta, optimist, naiv, neexperimentat. Dimineata, fix cand eram in mijlocul visului ala blana, stii tu, ala in care stau in Maldive la masa cu Madalina Ghenea, beau ceva rece fara sa ma grabesc nicaieri si, ca bonus, mai aflu si cele sase numere norocoase la Joker, vine jumatatea mea si ma trezeste brusc. „ROOOOBERT, E ZAPADA! IESI SI CURATA, CA NU PUTEM IESI DIN CURTEEEE!! Sar din pat buimac, trag nadragii de scandal peste pijamale, normal, ca ci...

Parca a fost mereu acolo, nici nu mai stiu cand a inceput nebunia asta...dar razboiul dintre Rusia si Ucraina nu mai e de mult o stire care sa te faca sa ridici capul din telefon, a devenit un zgomot de fond, genul ala care sta acolo de vreo patru ani si pe care ajungi sa-l accepti fara sa vrei. Poate asta e partea cea mai nelinistitoare, nu ca exista, ci ca s-a asezat in decor si intre timp peste el s-au mai pus alte tensiuni, alte conflicte, alte situatii delicate, una peste alta, pana cand nu mai apuci sa le digeri pe rand. Zgomot si durere, din nou, peste tot. Pe fondul asta, China si Taiwanul stau fata in fata ca doi vecini care se prefac civilizati doar pentru ca inca nu s-a ajuns la scandal, Africa pare prinsa intr-un sir de conflicte pe care nici nu le mai numeri, pentru ca oricum se suprapun, Iran si Israelul se tatoneaza nervos, cu miscari mici si priviri lungi, genul de tensiune care nu explodeaza, dar nici nu dispare, iar undeva peste ocean, marele presed...

1 ianuarie ma prinde cu un cappuccino in mana, genul de bautura care nu e nici cafea, nici desert, dar ma reprezinta perfect, si cu aceleasi promisiuni reciclate, pe care le scot anual de la naftalina ca pe o geaca veche ce nu-mi mai vine, dar pe care refuz s-o arunc pentru ca, cine stie, poate anul asta slabesc sau ma schimb suficient cat sa se potriveasca din nou. Imi promit, de exemplu, ca n-o sa mai mananc prostii aiurea, ca n-o sa mai ajung in punctul ala in care foamea imi sare siguranta si ajung sa tratez un snickers ca pe o urgenta nationala, ca o sa mananc normal, echilibrat, sanatos, dupa care imi explic foarte logic ca doua snickers-uri nu inseamna exces, ci management emotional de criza. Tot acum imi jur solemn ca ma apuc de alergat, de sala, de orice activitate fizica suna bine in cap si complet ostil in realitate, mai ales dupa primele trei miscari. Imi mai promit si ca o sa cheltui mai cumpatat, ca o sa cumpar doar lucruri de calitate, atent alese, nu toate mizeriile de ...

Textul de mai jos a aparut initial pe Facebook, scris la nervi, fara filtru si fara intentia de a fi „corect”. Il mut aici pentru ca unele texte nu trebuie sa se piarda in scroll. Scriu randurile astea cu o sila groasa, apasata, din aia care nu mai trece cu o injuratura aruncata pe geam, pentru ca ceea ce s-a intamplat la CCR nu mai e o intamplare, nu mai e un accident de parcurs, nu mai e o scapare, ci este reflexul perfect al unui sistem construit cu rabdare de PSD in ultimii 30 de ani, un sistem unsuros, uns cu pensii speciale, tinut in viata de lasitate, fuga si tupeu, in care patru judecatori, patru umbre cu robă, au decis ca e mai comod sa dispara strategic decat sa stea la masa si sa-si faca treaba pentru care sunt platiti regeste din banii mei si ai tai.  Nu vorbim aici de absenta din motive medicale, nu vorbim de vreo tragedie personala, nu vorbim de vreo urgenta nationala, ci vorbim de o fuga deliberata, calculata, o eschiva de mahala ridicata la rang constitutional, o pl...