1 ianuarie: ziua in care ne mintim frumos

1 ianuarie ma prinde cu un cappuccino in mana, genul de bautura care nu e nici cafea, nici desert, dar ma reprezinta perfect, si cu aceleasi promisiuni reciclate, pe care le scot anual de la naftalina ca pe o geaca veche ce nu-mi mai vine, dar pe care refuz s-o arunc pentru ca, cine stie, poate anul asta slabesc sau ma schimb suficient cat sa se potriveasca din nou.

Imi promit, de exemplu, ca n-o sa mai mananc prostii aiurea, ca n-o sa mai ajung in punctul ala in care foamea imi sare siguranta si ajung sa tratez un snickers ca pe o urgenta nationala, ca o sa mananc normal, echilibrat, sanatos, dupa care imi explic foarte logic ca doua snickers-uri nu inseamna exces, ci management emotional de criza. Tot acum imi jur solemn ca ma apuc de alergat, de sala, de orice activitate fizica suna bine in cap si complet ostil in realitate, mai ales dupa primele trei miscari.

Imi mai promit si ca o sa cheltui mai cumpatat, ca o sa cumpar doar lucruri de calitate, atent alese, nu toate mizeriile de pe internet care imi sar in fata la trei dimineata, cand ratiunea doarme bustean, iar Temu-ul interior e mai convingator decat un altoi intre Iancu Guda si Buffet. De cele mai multe ori nu reusesc, dar macar ies din aplicatie cu un pic mai mult regret decat anul trecut.

Tot la capitolul promisiuni recurente intra si obsesia mea pentru curatenie, care, daca ar fi un sport olimpic, mi-ar aduce macar o medalie de bronz. Imi spun ca anul asta o sa fiu mai relaxat, ca n-o sa mai vad praf acolo unde altii vad doar „lumina”, dar adevarul e ca iubirea mea pentru Dyson a trecut de mult de faza rationala si a intrat intr-o zona absolut patologica, genul de relatie in care aspiratorul stie mai multe despre mine decat unii oameni. Il pornesc „doar un pic” si ma trezesc dupa o ora, cu casa impecabila si cu sentimentul ala dubios ca ordinea din jur e singura forma de control pe care o stapanesc cu adevarat.

Si undeva printre toate promisiunile astea, imi doresc cel mai mult sa am rabdare cu copilul meu, sa pot construi lego cu sute de piese fara sa simt cum imi fierbe sangele la fiecare „tati, nu asa”, sa accept ca o balta in care se arunca fiul meu nu e un capat de tara, ci doar o balta, nu un dezastru ecologic, nu o drama greaca, ci o bucurie simpla, cu pantaloni murdari si rasete care nu pot fi puse la uscat.

Vreau sa inteleg ca atunci cand sta intins pe jos, fascinat de o furnica, nu pierde vremea, ci traieste exact unde trebuie, si ca eu, cu toata graba mea de adult, cu listele mele mentale si planurile mele sofisticate, sunt uneori mai pierdut decat el. Sa-mi aduc aminte ca viata nu e un excel si ca nu functioneaza dupa planuri cincinale facute la Davos, ci dupa momente mici, aparent nesemnificative, care se aduna fara sa anunte.

Incep sa-mi dau seama ca nu mai vreau sa schimb radical obiceiuri crescute in ani, pentru ca m-as minti si mai rau decat o fac acum. Ce vreau, in schimb, e sa continui ceva ce fac de mult: sa fiu un pic mai bun ca ieri, sa am rabdare cand imi vine sa n-o am, sa zambesc cald unui om care duce in spate o drama despre care eu nu stiu nimic, sa imbratisez fara agenda si sa spun „sunt aici” fara explicatii.

Vreau sa pot face bine atunci cand pot si, mai ales, sa nu fac nimic atunci cand nu pot face bine, pentru ca uneori cea mai mare dovada de maturitate e sa nu strici. Daca tot nu reusesc sa alerg constant si sa mananc perfect, macar sa fiu genul de om langa care ceilalti respira un pic mai usor.

Asa ca daca 1 ianuarie e o minciuna, o accept cu zambetul pe buze, pentru ca e genul de minciuna care nu ma face sa ma simt mai mic, ci mai dispus sa incerc din nou, chiar si stiind ca o sa mai gresesc, o sa mai aman, o sa mai pornesc Dyson-ul fara motiv real si o sa mai mananc aiurea cand foamea imi urla in suflet, dar o sa continui, pentru ca pana la urma nu caut un an perfect, ci unul in care sa fiu mai prezent, mai atent si un pic mai bun decat ieri.

Atat pentru azi. Restul ramane de trait.

Merge si asa.