Vin dupa niste zile pline la job, din alea in care ajungi seara in camera de hotel, lasi geanta pe jos, te asezi pe marginea patului si iti dai seama ca n-ai chef sa mai citesti stiri, nici sa mai deschizi telefonul, nici sa mai afli ce prostie s-a intamplat peste zi. In mod normal, aici ar fi trebuit sa ma opresc, sa inchid tot, sa nu mai bag politica in cap si sa sar in pat mai bine de cum face Constantin Preda saltul crapului in apa (nu stiti cine e d-l Preda, cautati-l pe google🤭)
Doar ca n-am facut asta. Am vazut din nou aceleasi atacuri aruncate in graba, aceeasi galagie fara miza, aceeasi siguranta afisata de oameni care n-au produs nimic, dar par foarte convinsi ca stiu cum ar trebui sa fie totul, si atunci m-a lovit senzatia aia pe care o stiu deja prea bine. Nu pleaca, se strange. Si la un moment dat, fie o lasi sa te macine, fie te apuci sa scrii, nu ca sa dai lectii cuiva, ci ca sa iti pui singur gandurile in ordine.
PSD-ul de azi nu mai e un partid care lupta. Reactioneaza si atat. Ca un reflex prost. Apare cineva care nu tipa, care nu face circ, care nu joaca dupa regulile lor si imediat incepe foiala, murmurul, mizeria aruncata din colturi. Nu conteaza ce a facut omul ala, nu conteaza daca a construit ceva sau daca macar incearca sa tina lucrurile intr-o zona decenta, conteaza doar ca nu e „de-al vostru”.
Si aici devine greu de digerat ipocrizia. Voi, PSD-ul, v-ati gasit sa urlati acum, sa pozati in justitiari, in aparatori ai interesului public, in gardieni ai moralitatii, dupa ce fostul vostru sef a dus tara in rahat, dupa ani de haos, compromisuri si decizii care ne-au tras in jos. Serios? Chiar voi? Chiar acum?
Atacul la adresa lui Bolojan nu m-a surprins, m-a plictisit. Pentru ca l-am mai vazut de zeci de ori, acelasi tip de atac fara curaj, fara argumente reale, fara asumare. Zgomot. Facut doar ca sa nu se auda linistea, pentru ca in liniste ar trebui sa te uiti la tine si sa recunosti ca nu mai ai nimic de spus. Sau ca nu mai stii ce sa spui.
PSD-ul nu mai sperie pe nimeni, nici macar nu mai convinge, doar oboseste, ca un aparat vechi care face zgomot constant, dar nu mai face treaba. Si totusi e tinut in priza, pentru ca unii s-au obisnuit cu sunetul si li se pare ca asa trebuie sa fie, ca asta e normalitatea.
Ipocrizia e acolo tot timpul. Vorbesc despre responsabilitate, dar actioneaza din impuls, vorbesc despre stabilitate, dar se agata de orice scandal marunt, vorbesc despre binele tarii, dar gandesc in termeni de control, functii, influenta, cine pe cine mai poate bloca. Nimic nou aici.
Ce ma deranjeaza cel mai tare nu e atacul in sine, nici macar nu sunt sigur ca asta e formularea corecta, dar usurinta cu care il fac, siguranta aia a oamenilor care stiu ca oricum vor fi iertati, ca oricum vor fi acceptati, ca oricum exista o masa suficient de mare de oameni care vor spune „eh, asa e politica”.
Nu, nu asa e politica. Asa e mediocritatea.
Conducerea PSD-ului, cu rare exceptii, e formata din oameni care n-ar fi trebuit sa ajunga sa decida lucruri importante, oameni fara curiozitate, fara viziune, fara respect real pentru inteligenta celorlalti, dar cu o incredere in sine care frizeaza grotescul, genul de oameni care nu se indoiesc niciodata. Pentru ca indoiala presupune gandire.
Partidul asta, in forma lui actuala, ar fi trebuit sa dispara demult. Nu reformat, nu spalat, nu resetat, ci DISPARUT. Pentru ca e o clona comunista care a supravietuit prin adaptare, nu prin valoare, prin inertie, nu prin merit.
Cand PSD ataca azi, nu o face din forta, o face pentru ca simte ca ii fuge pamantul de sub picioare si atunci incearca sa traga totul in jos, poate-poate nu se mai vede ca ei nu mai pot urca nicaieri.
Nu construieste, nu propune, nu invata. Face zgomot.
Si poate ca asta e problema cea mai mare, ca ne-am obisnuit cu zgomotul, ca ni se pare normal, ca nu mai avem rabdare sa cerem mai mult. Si ramanem blocati aici, cu aceleasi figuri, aceleasi reflexe, aceeasi mizerie aruncata la intervale regulate, ca o propozitie care incepe, se lungeste si apoi ramane suspendata, si poate problema e ca nici nu mai stim sigur cum ar trebui sa se termine, sau daca ne mai pasa.
Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.
Comentarii
Trimiteți un comentariu