Noi, parintii din ziua de azi, traim intr-o continua agitatie. Citim mult, auzim multe, ni se spun multe si, la un moment dat, ajungem toti sa fim foarte siguri ca stim exact ce e mai bine pentru copilul nostru. Zilele trecute am avut o discutie cu niste prieteni care au copiii mai mari, deja la scoala, genul ala de discutie aparent lejera, de stat si povestit, dar din care pleci cu senzatia ca ti-a crescut tensiunea fara sa-ti dai seama. Povesteau despre sedinte cu parintii, despre discutii cu invatatoarele, despre grupuri de WhatsApp care pornesc civilizat si ajung rapid la nivel de forum din 2007, cu replici aruncate la cald, interpretari trase de par si certitudini rostite cu o siguranta care te face sa te intrebi cand au mai pus oamenii astia piciorul intr-o sala de cursuri, sau macar intr-una recenta.
Pe masura ce ii ascultam, mi-am dat seama ca nu copiii sunt problema. Nici profesorii, nici programa, nici scoala cu bancile ei vechi si peretii ei obositi, ci noi, adultii, parintii, cu orgoliile noastre, cu reflexul asta nou de a lua orice observatie ca pe un afront personal si cu nevoia constanta de a demonstra ca stim mai bine. Iar undeva, intre o nota, un caiet si un mesaj vocal de patru minute trimis la ora 22:47, educatia copilului ajunge, culmea, sa fie ultimul lucru despre care se mai vorbeste.
Eu, intre timp, sunt inca in bula mea de gradinita. Sunt tata de copil de 5 ani, din ala dus la cresa de cand inca avea pampers, rucsac mai mare decat el si un parinte care se uita pe geam, la poarta, cu sentimentul ca tocmai a lasat o bucata din ficat intr-o cladire cu desene pe pereti. L-am dus devreme, nu din vreo filozofie educationala sofisticata, ci pentru ca asa a fost viata: munca, facturi, program, realitatea aia foarte concreta care nu incape in cartile de parenting exagerat, scrise de oameni care par ca au crescut copii din citate motivationale si postari bine luminate.
Copilul meu nu e un geniu al universului. Nu face parte din aia 0,5% de copii ai lumii care la 3 ani compun muzica simfonica, la 4 ani fac integrale si la 5 ani scriu volume de poezii despre sensul existentei, nu. E un copil istet, (seamana cu tata-so🤣) misto, cel mai misto, evident, pentru ca asa sunt copiii nostri, ai nostri sunt intotdeauna cei mai misto, dar e copil, cu crize, cu zile proaste, cu rabdare scurta, cu intrebari puse fix cand iti bei cafeaua si cu momente in care te intrebi serios daca nu cumva eu sunt copilul si el seful.
Si, culmea, am fost norocos, norocos rau. La cresa si la gradinita am prins ce trebuia: copii isteti, anturaj bun, educatoare implicate, oameni care stiu ce fac si nu confunda fermitatea cu trauma emotionala, dar poate cel mai important lucru, parinti normali la cap, o specie rara. Parinti care inteleg ca educatoarea nu e dusmanul copilului, ca un „mai lucreaza un pic” nu inseamna distrugerea increderii de sine pe viata si ca nu orice frustrare trebuie dezbatuta in regim de urgenta pe WhatsApp, cu mesaje vocale lungi cat un podcast, ascultate pe fast-forward, in timp ce te intrebi ce tragedie nationala s-a produs pentru ca un copil n-a vrut sa manance gustarica.
Si-acum vine scoala, din toamna, si surprinzator nu am emotii legate de invatatoare, de copii, de banci, de tabla sau de cladire. Mi-e frica rau de grupul de parinti de pe WhatsApp, pentru ca acolo incepe adevarata loterie. Acolo afli daca o sa fie un an linistit sau un maraton de mesaje, pareri si lectii de pedagogie tinute de oameni cu siguranta absoluta si experienta zero, genul de oameni care iti explica educatia copilului tau intre doua semafoare. Din ce aud, acolo se strang parintii atotstiutori, cei care stiu mai bine decat cadrele didactice ce, cum si cand trebuie facut, care explica educatia intre doua story-uri si un voice trimis tarziu, convinsi ca daca spun ceva suficient de sigur pe ei, devine automat adevarat. Parinti care nu accepta ideea simpla ca odrasla lor mai si greseste sau, Doamne fereste, mai are de invatat, pentru ca imediat apare replica suprema: copilul meu nu e inteles.
Nu stiu ce o sa gasesc la scoala. Poate o sa fie bine, poate o sa fie haos, poate undeva intre, dar un lucru e clar: daca supravietuiesc grupului de parinti de pe WhatsApp, probabil ca restul o sa fie floare la ureche. Probabil.
Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.
Comentarii
Trimiteți un comentariu