Astazi nu e genul de zi in care sa te simti confortabil. Nici daca esti calm, nici daca esti sigur pe tine, nici daca iti place sa crezi ca „nu se mai poate intampla asa ceva”. Pentru ca exact asta credeau si altii acum 80 de ani. Oameni normali, cu vieti normale, cu griji banale, care isi vedeau de treaba lor si care au ales sa creada ca istoria e ceva indepartat, rezervat cartilor prafuite si pozelor alb-negru.
Mi-am dat seama de asta dimineata, citind comentarii la o stire absolut banala. Nimic „istoric”, nimic spectaculos. Doar oameni care urlau in tastatura cu siguranta aia periculoasa ca stiu ei cum stau lucrurile, cine e vinovat, cine trebuie dat la o parte si cine „nu merita”. Atunci m-a lovit senzatia aia neplacuta ca nu vorbim despre trecut, ci despre prezent. Despre noi, acum!!
Astazi vorbim despre Holocaust, dar ar fi o ipocrizie ordinara sa-l pomenim fara sa ne uitam, macar o secunda, la ce devenim. Holocaustul n-a aparut din senin, n-a fost un accident cosmic si nici o scapare de moment. A fost rezultatul unei societati care a normalizat prostia, a aplaudat ura, a ras la glume care „nu erau chiar asa grave” si a ridicat in slavi lideri care promiteau solutii simple la probleme complicate.
Exact ca azi.
Si nu, nu exagerez. Asta e partea care sperie cel mai tare.
Ma uit la suveranistii de azi, la extremistii care urla despre pamant stramosesc, tradari, conspiratii si dusmani invizibili si nu pot sa nu vad acelasi tipar obosit: oameni care n-au citit istorie, dar sunt convinsi ca o simt; oameni care nu inteleg mecanismele statului, dar sunt siguri ca stiu ei; oameni care confunda patriotismul cu zbieratul si gandirea cu reactia alergica la orice discurs coerent.
Daca ar sti istorie, nu cea scoasa din clipuri de 30 de secunde sau din live-uri isterice, ci istorie reala, poate ar recunoaste semnele. Poate ar face legatura intre „ei sunt problema” de atunci si „ei ne distrug tara” de azi. Poate ar intelege ca toate marile tragedii au inceput cu acelasi refren: noi suntem buni, ceilalti sunt vinovati, trebuie doar sa vina cineva suficient de tare care sa faca ordine.
Dar nu. Varianta usoara e mai tentanta.
E mai comod sa nu gandesti, doar sa te enervezi, sa urlii, sa te simti important si validat intr-un grup care functioneaza pe principiul haitei. Asa ajungem in punctul in care oameni care se declara patrioti fluiera imnul, dispretuiesc institutiile, batjocoresc regulile si urasc exact lucrurile care tin o tara in picioare: educatia, memoria, dialogul, legea.
Holocaustul ne arata ce se intampla cand ura devine politica de stat. Prezentul ne arata cat de repede poate deveni ura populara, daca e impachetata suficient de zgomotos si vanduta drept curaj. Atunci se spunea ca unii nu merita sa existe. Azi se spune ca unii nu merita sa vorbeasca, sa fie ascultati, sa conteze.
Pasul urmator e mereu acelasi.
Traim vremuri in care extremismul e cool, suveranismul e la moda, iar ignoranta e purtata ca o medalie. Sa nu stii istorie a devenit o virtute. Sa nu intelegi contextul e semn ca esti "liber”. Orice incercare de a explica, de a nuanta, de a aminti ce s-a intamplat candva e intampinata cu fluieraturi, insulte si etichete.
Si exact aici e legatura dureroasa cu Holocaustul: nu lagarele, nu cifrele, nu fotografiile sunt cele mai greu de dus, ci faptul ca mecanismul care a dus acolo e inca viu, respirand linistit printre noi, hranit de prostie asumata si mandrie fara acoperire.
Suntem mult mai aproape de vremurile alea decat ne place sa credem. Nu pentru ca istoria se repeta identic, ci pentru ca oamenii refuza sa invete. Si poate ca unii chiar nu vor sa stie. Nu pentru ca nu pot, ci pentru ca…
Asta e motivul pentru care ziua de azi nu e despre trecut. E despre prezent. Despre cine suntem, ce aplaudam si unde inchidem ochii. Pentru ca istoria nu incepe cu crimele.
Incepe cu aplauze idioate!
Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.
Comentarii
Trimiteți un comentariu