Lumea se duce dracu', dar ne-am obisnuit!

Parca a fost mereu acolo, nici nu mai stiu cand a inceput nebunia asta...dar razboiul dintre Rusia si Ucraina nu mai e de mult o stire care sa te faca sa ridici capul din telefon, a devenit un zgomot de fond, genul ala care sta acolo de vreo patru ani si pe care ajungi sa-l accepti fara sa vrei. Poate asta e partea cea mai nelinistitoare, nu ca exista, ci ca s-a asezat in decor si intre timp peste el s-au mai pus alte tensiuni, alte conflicte, alte situatii delicate, una peste alta, pana cand nu mai apuci sa le digeri pe rand. Zgomot si durere, din nou, peste tot. Pe fondul asta, China si Taiwanul stau fata in fata ca doi vecini care se prefac civilizati doar pentru ca inca nu s-a ajuns la scandal, Africa pare prinsa intr-un sir de conflicte pe care nici nu le mai numeri, pentru ca oricum se suprapun, Iran si Israelul se tatoneaza nervos, cu miscari mici si priviri lungi, genul de tensiune care nu explodeaza, dar nici nu dispare, iar undeva peste ocean, marele presedinte american Donald Duck acest altoi intre subinginerul de la scularie si nea' Viorel seful de scara, n-are somn si pe la doua noaptea nu gaseste sticla de whisky langa pat, se enerveaza si i se nazareste sa-l rapeasca pe seful Venezuelei, pe nea' Maduro, nu stiu daca pentru petrol sau pentru ca la vreun dineu, lui „Paraschivescu de Venezuela”, i-o fi fugit ochiul spre tanti Melania, habar n-am, dar in moment de fata, ai senzatia ca totul se suceste dracu’. Sau poate s-a sucit de mult si abia acum ne uitam unde trebuie.

Si de fiecare data cand incerci sa pui cap la cap tabloul asta apare reactia previzibila, bine ma Roberte, ce analistul vietii esti tu, te-ai trezit sa ne explici lumea, ce, te crezi Cristian Diaconescu sau ce, ai ajuns tu la marile adevaruri peste noapte, sau esti expertul de carton, un fel de nea' Dungaciu de cartier, acest mare specialist in politica mondiala, trezit brusc in constiinta, dac liber cu adevarul absolut in gura, mintea cenusie a adunaturii auriste, politolog de platou, mare iubitor de mama Rusie, convins ca el a priceput tot iar restul suntem prosti. Nu pentru ca as avea vreo pretentie de expertiza sau pentru ca m-as compara cu cineva, dimpotriva, reactia asta spune mai mult despre reflexul nostru de a pune etichete decat despre ce spun eu, sau poate spun asta doar ca sa-mi fie mai usor.

Nu trag concluzii definitive si nu ofer solutii, chiar nu asta e ideea, si totusi, daca ar fi sa trag una, ar fi asta: ca ne-am obisnuit prea usor cu tot, cu razboaie, cu discursuri, cu oameni foarte siguri pe ei. Asta o spun, dupa care ma razgandesc, pentru ca nu-mi place sa sune a concluzie. Pentru ca adevarul e ca lucrurile astea mari se intampla in paralel cu viata fiecaruia, iar eu nu sunt intr-un centru de comanda si nici intr-un studio de televiziune, sunt doar un "obosit", platitor se taxe si impozite care observa cum zilele curg in acelasi timp in care hartile se schimba, cum tensiunile cresc undeva departe, dar ajung cumva si aici, sub forma unei nelinisti difuze, senzatia aia pe care o stiu din 2022 intr-o dimineata de februarie, cand stirile sunau toate la fel. Nu mai stiu exact de ce mi-a ramas asta in cap, poate exagerezn sau poate nu. N-am chef sa verific acum.

Cu cat te gandesti mai mult la asta, cu atat imaginea seamana mai mult cu o masa mare unde nimeni nu se mai suporta cu adevarat, dar nimeni nu pleaca. Muzica merge, conversatiile sunt fortate, tensiunea se simte, iar elefantul din camera e atat de mare incat nimeni nu mai stie cum sa se prefaca ca nu-l vede. Eu nu fac nimic spectaculos in toata povestea asta, nu trag concluzii definitive si nu ofer solutii, doar ma uit la cum s-a normalizat haosul si la cat de repede ne-am obisnuit cu el. La final nu ramane mare lucru de spus si poate ca nici nu e nevoie, lumea e asa cum e, zgomotoasa, contradictorie, obositoare, iar noi ne miscam prin ea cum putem, mai atenti uneori, mai ironici alteori, dar inca suficient de lucizi cat sa ne dam seama ca ceva nu e in regula, nu cu explicatii mari si nici cu certitudini, ci cu senzatia asta simpla ca traim intr-o perioada care cere mai multa claritate decat spectacol. Si pana una-alta, poate ca e suficient sa nu ne mintim, sa nu ne prefacem ca nu vedem si sa mergem mai departe fara graba, fara roluri, fara aplomb.

Atat pentru azi. Restul ramane de trait.

Merge si asa.