Treceți la conținutul principal

285 de miliarde? Relax, nu le-a cheltuit nimeni.



Am vazut graficul ala cu datoria publica si, sincer, prima reactie a fost sa ma uit la data, sa vad daca nu e vreo gluma proasta de pe internet. Nu era. Era cat se poate de serios. +285 de miliarde de lei in mandatul lui mister Ciolacu..bravo cumetre, ai cheltuit ca la balamuc!

Eu asa vad lucrurile: cifra asta nu e un detaliu tehnic, e ceva ce ma priveste direct, pentru ca nu statul o sa plateasca, ci eu, copiii mei, generatia care vine dupa noi.

Mie mi se pare fascinant cum, in timp ce bara rosie din grafic urca linistit, PSD iese si spune ca ei n-au cheltuit. Ca au gestionat. Ca au stabilizat. Am auzit explicatiile la televizor, cu aerul ala calm, aproape parintesc. 

Doar ca mie nu-mi suna a stabilitate cand vad cum, din 2020 incoace, datoria sare de la un premier la altul si explodeaza in ultimii ani. Am verificat datele pe Ministerul Finantelor, nu vorbesc din auzite.

Si ma enerveaza, da, ma enerveaza pentru ca de fiecare data cand se aduce vorba de reforma in administratie, de taieri de posturi, de reorganizare, brusc incepe panica. Ca se clatina democratia. Ca distrugem institutiile. Ca atacam functionarii. Eu nu atac functionarii. 

Eu ma uit la cifre si ma intreb cum naiba ajungem sa imprumutam zeci de miliarde pe an si, in acelasi timp, sa ne prefacem ca sistemul e perfect si nu trebuie atins.

Anul trecut, cand s-a discutat despre reducerea unor posturi in administratia locala, am vazut reactii isterice. Am vorbit cu un cunoscut dintr-o primarie mica; mi-a spus direct ca, daca se taie, “se supara partidul”. Nu cetateanul. Partidul. Si atunci, ce sa inteleg? Ca datoria e o problema abstracta, dar un birou in plus e sfant?

Si revin la graficul ala, pentru ca nu-mi iese din cap. +285 de miliarde. Poate nu inteleg eu toate mecanismele, poate sunt detalii pe care nu le vad, dar cifra aia nu dispare daca o invartim in explicatii.

Eu cred ca problema nu e doar cifra, ci ipocrizia.

Daca iesi public si spui ca tu n-ai cheltuit, in timp ce in mandatul tau cresterea absoluta e cea mai mare, macar nu ma lua de prost. Spune ca ai ales sa cheltuiesti. Spune ca ai decis sa sustii un aparat mare. Asuma. Dar sa spui ca aproape nu e vina ta… asta deja suna rau.

Si mai e ceva care ma roade. De fiecare data cand se vorbeste despre datorie, incep sa arunce cu termeni complicati si pierd firul. De parca daca ne ametesc cu explicatii, cifra devine mai mica. Eu n-am nevoie de metafore sofisticate. Vreau sa stiu simplu: de ce cresc imprumuturile atat de mult si de ce nu avem curaj sa reformam?

Si dupa aia ne miram ca AUR e la 40%. Ne uitam socati, ca si cum a aparut din neant. Dar poate ca atunci cand oamenii simt ca li se vorbeste pe ocolite, cand vad grafice care cresc si explicatii care aluneca, incep sa caute alta voce. Chiar daca vocea aia urla prostii.

Mi se spune ca toti au crescut datoria. Corect. Doar ca aici vorbim despre un varf. Despre o perioada in care suma a sarit spectaculos. Si exact in acelasi timp, orice tentativa de restructurare e blocata sau diluata pana nu mai ramane nimic din ea. 

Coincidenta? Poate. Eu tind sa cred ca nu. Sau poate sunt eu prea suspicios. Nu stiu.

Recunosc ceva: subiectul asta ma preocupa pentru ca am obosit sa aud promisiuni despre eficienta, in timp ce nota de plata se umfla. Nu sunt economist, nu pretind ca stiu toate mecanismele macroeconomice. Dar stiu sa citesc un grafic. Si stiu ca 285 de miliarde nu apar din aer. Nu le aduce vantul.

Poate sunt prea direct. Poate suna ca un atac. Dar e opinia mea. Eu vad un partid care a avut puterea, a gestionat bugetul si acum incearca sa se spele pe maini de rezultat. Iar cand vine vorba de reforma in administratie, brusc apare grija pentru stabilitate, pentru echilibru, pentru pace sociala.

S-ar putea sa fiu prea nervos, dar chiar nu mai inghit asta.

Si daca gresesc, as vrea sa vad explicatii clare, nu vorbe frumoase la televizor. Pana atunci, graficul ala ramane acolo, iar cifra aia mare, rosie, nu dispare doar pentru ca ne prefacem ca nu ne apartine.
Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.
R.






Comentarii

Postări populare de pe acest blog

1 ianuarie: ziua in care ne mintim frumos

1 ianuarie ma prinde cu un cappuccino in mana, genul de bautura care nu e nici cafea, nici desert, dar ma reprezinta perfect, si cu aceleasi promisiuni reciclate, pe care le scot anual de la naftalina ca pe o geaca veche ce nu-mi mai vine, dar pe care refuz s-o arunc pentru ca, cine stie, poate anul asta slabesc sau ma schimb suficient cat sa se potriveasca din nou. Imi promit, de exemplu, ca n-o sa mai mananc prostii aiurea, ca n-o sa mai ajung in punctul ala in care foamea imi sare siguranta si ajung sa tratez un snickers ca pe o urgenta nationala, ca o sa mananc normal, echilibrat, sanatos, dupa care imi explic foarte logic ca doua snickers-uri nu inseamna exces, ci management emotional de criza. Tot acum imi jur solemn ca ma apuc de alergat, de sala, de orice activitate fizica suna bine in cap si complet ostil in realitate, mai ales dupa primele trei miscari. Imi mai promit si ca o sa cheltui mai cumpatat, ca o sa cumpar doar lucruri de calitate, atent alese, nu toate mizeriile de ...

Lumea se duce dracu', dar ne-am obisnuit!

Parca a fost mereu acolo, nici nu mai stiu cand a inceput nebunia asta...dar razboiul dintre Rusia si Ucraina nu mai e de mult o stire care sa te faca sa ridici capul din telefon, a devenit un zgomot de fond, genul ala care sta acolo de vreo patru ani si pe care ajungi sa-l accepti fara sa vrei. Poate asta e partea cea mai nelinistitoare, nu ca exista, ci ca s-a asezat in decor si intre timp peste el s-au mai pus alte tensiuni, alte conflicte, alte situatii delicate, una peste alta, pana cand nu mai apuci sa le digeri pe rand. Zgomot si durere, din nou, peste tot. Pe fondul asta, China si Taiwanul stau fata in fata ca doi vecini care se prefac civilizati doar pentru ca inca nu s-a ajuns la scandal, Africa pare prinsa intr-un sir de conflicte pe care nici nu le mai numeri, pentru ca oricum se suprapun, Iran si Israelul se tatoneaza nervos, cu miscari mici si priviri lungi, genul de tensiune care nu explodeaza, dar nici nu dispare, iar undeva peste ocean, marele presed...

Ziua in care linistea a fost ingropata in zapada

In sfarsit. Prima zi de gradinita. Miha & Vale, va aduc cooooopilul!!!!😀 Dupa aproape trei saptamani in care casa mea a functionat ca un amestec de gradinita improvizata, sala de sport, atelier de arta abstracta si tabara de pirati cu program non-stop, urma momentul ala rar si fragil: linistea. Nu linistea din reclamele la ceaiuri, ci aia simpla in care poti bea o cana de apa fara sa fi intrebat din cinci in cinci secunde „tati, da' de ce?”, urmat inevitabil de inca un „da' de ce?” despre raspunsul precedent. M-am culcat cu gandul asta, optimist, naiv, neexperimentat. Dimineata, fix cand eram in mijlocul visului ala blana, stii tu, ala in care stau in Maldive la masa cu Madalina Ghenea, beau ceva rece fara sa ma grabesc nicaieri si, ca bonus, mai aflu si cele sase numere norocoase la Joker, vine jumatatea mea si ma trezeste brusc. „ROOOOBERT, E ZAPADA! IESI SI CURATA, CA NU PUTEM IESI DIN CURTEEEE!! Sar din pat buimac, trag nadragii de scandal peste pijamale, normal, ca ci...