Exista o categorie de oameni in tara asta care nu dispare niciodata cand e vorba sa traga pentru ei, dar care se evapora spectaculos exact in ziua in care ar trebui sa decida ceva ce nu le convine, iar cand am vazut ca un judecator de la CCR a reusit sa arunce in aer o sedinta despre pensiile speciale pentru ca, ce sa vezi, si-a luat concediu, am inteles ca nu mai vorbim despre politica, ci despre obraz, despre nesimtire si despre cat de ieftin a ajuns sa fie totul.
Aparw un moment, ala in care nu mai poti face haz, nu mai poti explica, nu mai poti inghiti, si incepi sa vorbesti direct, fara politete. Aici as fi vrut sa fiu mai calm, chiar am incercat, dar nu-mi iese, pentru ca genul asta de gesturi nu mai suporta explicatii elegante.
Ba, euglena comunista ce esti, iti vorbesc direct, fara introduceri frumoase si fara ocolisuri, pentru ca numai asa se mai poate vorbi cu voi, cand tot ce faceti e sa va pititi dupa functii, proceduri si drepturi perfect legale, dar folosite cu talentul ala scarbos al omului care stie exact cand sa dispara.
Nu te-a luat nimeni prin surprindere, sedinta aia nu a aparut din senin ca o grindina de august, era acolo, programata, stiuta, asumata in teorie, iar tu, fix tu, ai reusit performanta de a nu mai fi disponibil exact in momentul in care trebuia sa va atingeti de pensiile speciale, de reforma, de banii europeni care nu sunt ai vostri, dar pe care ii pierdem tot noi, aia care nu avem luxul de a apasa pe butonul „concediu” cand devine incomod.
Am inteles, concediu paternal. Pe bune acum, cat noroc sa ai, sa ti se alinieze stelele fix cand trebuie sa decizi ceva care va strica voua jucariile. Legal, corect, frumos, bifat. Doar ca, vezi tu, esti judecator CCR (pus acolo de partidul ala mizerabil "PESEDE"), nu un angajat care isi ia liber ca n-are chef de sedinte, esti pus acolo sa raspunzi, nu sa dispari, sa tii spatele drept, nu sa te faci ca nu esti acasa. Pentru ca adevarul e simplu si scarbos: daca nu era concediu paternal, era concediu de placere, daca nu era de placere, era unul „ca asa simt”, daca nu era ala, era orice altceva, numai sa nu fie nevoie sa stai pe scaunul ala cand trebuie sa va atingeti de bani si privilegii. La voi concediul nu e o intamplare, e mecanism de aparare.
Si aici ma loveste ceva mai rece decat nervii. Eu, daca nu ma duc la munca, nu aman sedinte istorice, nu blochez reforme, nu pierd bani pentru o tara intreaga, pierd bani, pierd zile, pierd liniste. La voi lipsa nu costa nimic, ba chiar produce efecte, pentru ca amanarea e arma voastra preferata, o forma eleganta de a nu decide nimic.
Te vad retragandu-te linistit, cu aerul ala de om care stie ca nu-l trage nimeni de maneca, ca nu exista consecinte reale, doar pauze, reprogramari si explicatii servite cu voce calma. Intre timp, noi ne intoarcem acasa obositi, dupa zile in care munca nu e optionala, responsabilitatea nu se negociaza, iar „nu pot azi” nu e o varianta acceptata.
Ba, "animalulule" (vb unui amic din facultate), nu esti indisponibil, esti perfect functional pentru sistemul care te-a crescut. Functionezi impecabil intr-un mecanism care recompenseaza lipsa de coloana, absenta curajului si talentul de a nu fi acolo exact cand ar trebui. Esti produsul final al unui stat care nu mai cere nimic de la voi, dar cere totul de la noi.
Si stii ce e cel mai murdar? Ca probabil dormi bine. Ca probabil chiar crezi ca ai procedat corect. Ca probabil, daca te-as intreba, mi-ai vorbi calm despre proceduri, despre drepturi, despre nuante. Si poate lumea chiar e complicata, dar voi ati transformat complicatia intr-un paravan perfect pentru fuga.
Eu raman aici, vorbind cu tine imaginar, stiind foarte bine ca dialogul asta nu ajunge la tine, pentru ca tu esti deja in pauza, deja in afara scenei, deja intr-o realitate paralela, in timp ce tara asta asteapta din nou, cu nervii stransi si cu speranta aia prosteasca ca poate data viitoare nu o sa va mai fie atat de comod sa lipsiti.
Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa…sau poate nu!
Comentarii
Trimiteți un comentariu