Treceți la conținutul principal

Cand magistratii isi apara pensiile speciale si ignora Romania care munceste pana la 65 de ani



Am citit stirea si, sincer, m-a apucat o combinatie de nerv si scarba pe care rar o simt. Sa trimiti o scrisoare catre presedinte ca sa-l rogi sa nu-ti taie privilegiile… si sa o faci din pozitia in care ai iesire la pensie la 50 de ani si pensii care sfideaza orice logica a contributivitatii – mi se pare o forma de tupeu greu de digerat.

Adica stati putin. Conditii grele de munca? Serios? 

In tara asta sunt medici care stau in garda 24 de ore, care opereaza cu vieti in maini, care pleaca acasa rupti de oboseala si cu salarii care, ani la rand, au fost jignitor de mici. Sunt profesori care duc generatii in spate, in scoli vai de ele, cu un stres constant si cu o responsabilitate enorma. Sunt arhitecti, ingineri, antreprenori care muncesc pana la 65-70 de ani fara sa le planga nimeni de mila.

Dar nu, drama suprema este ca un magistrat, care iese la pensie la 50 de ani, ar putea sa nu mai aiba pensia speciala neatinsa. Sa fim seriosi. Daca vorbim de stres, atunci ce facem cu pilotii de avion? Cu mecanicii de locomotiva? Cu controlorii de trafic aerian? Cu pompierii care intra in foc? Ei cum sunt? Mai putin stresati? Mai putin responsabili?

Si mai e ceva care ma revolta: ideea asta ca sunt o categorie aparte, superioara, aproape sacra. Ca lor li se cuvine alt regim, alta masura, alta lege. Pe ce baza? Pe faptul ca aplica legea? Pai legea ar trebui sa fie despre echitate, despre proportionalitate, despre contributie. Nu despre privilegii blindate prin presiune institutionala.

Scrisoarea asta nu miroase a demnitate profesionala, miroase a panica. A panica in fata pierderii unui statut special. Si, sincer, cand vad tonul asta aproape patetic – “vai, conditiile grele” – ma apuca rasul amar. Pentru ca in Romania sunt milioane de oameni care muncesc in conditii grele fara sa aiba nicio plasa de siguranta aurita la final.

Nu contest ca munca in justitie e dificila. Evident ca este. Dar de aici pana la a pretinde ca doar voi meritati un regim de pensie rupt de realitatea economica a tarii e o distanta uriasa. Si exact distanta asta ma revolta.

Pentru mine, problema nu e doar financiara. E una de principiu. Daca vrem o societate echilibrata, nu putem avea caste. Nu putem avea categorii intangibile. Respectul pentru profesie nu inseamna automat privilegii perpetue. Inseamna responsabilitate, decenta si, mai ales, masura.

Iar cand ma gandesc la toti oamenii care vor munci pana aproape de 65 de ani pentru o pensie modesta, da, imi vine sa spun direct: lasati teatrul. 

Nu sunteti mai speciali decat restul. Sunteti parte din aceeasi societate. Si poate a venit momentul sa simtiti si voi putin din realitatea ei.

Ba, sa va fie rusine!!

Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.
R.
Labels:

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

1 ianuarie: ziua in care ne mintim frumos

1 ianuarie ma prinde cu un cappuccino in mana, genul de bautura care nu e nici cafea, nici desert, dar ma reprezinta perfect, si cu aceleasi promisiuni reciclate, pe care le scot anual de la naftalina ca pe o geaca veche ce nu-mi mai vine, dar pe care refuz s-o arunc pentru ca, cine stie, poate anul asta slabesc sau ma schimb suficient cat sa se potriveasca din nou. Imi promit, de exemplu, ca n-o sa mai mananc prostii aiurea, ca n-o sa mai ajung in punctul ala in care foamea imi sare siguranta si ajung sa tratez un snickers ca pe o urgenta nationala, ca o sa mananc normal, echilibrat, sanatos, dupa care imi explic foarte logic ca doua snickers-uri nu inseamna exces, ci management emotional de criza. Tot acum imi jur solemn ca ma apuc de alergat, de sala, de orice activitate fizica suna bine in cap si complet ostil in realitate, mai ales dupa primele trei miscari. Imi mai promit si ca o sa cheltui mai cumpatat, ca o sa cumpar doar lucruri de calitate, atent alese, nu toate mizeriile de ...
2 comentarii
Read more »

Lumea se duce dracu', dar ne-am obisnuit!

Parca a fost mereu acolo, nici nu mai stiu cand a inceput nebunia asta...dar razboiul dintre Rusia si Ucraina nu mai e de mult o stire care sa te faca sa ridici capul din telefon, a devenit un zgomot de fond, genul ala care sta acolo de vreo patru ani si pe care ajungi sa-l accepti fara sa vrei. Poate asta e partea cea mai nelinistitoare, nu ca exista, ci ca s-a asezat in decor si intre timp peste el s-au mai pus alte tensiuni, alte conflicte, alte situatii delicate, una peste alta, pana cand nu mai apuci sa le digeri pe rand. Zgomot si durere, din nou, peste tot. Pe fondul asta, China si Taiwanul stau fata in fata ca doi vecini care se prefac civilizati doar pentru ca inca nu s-a ajuns la scandal, Africa pare prinsa intr-un sir de conflicte pe care nici nu le mai numeri, pentru ca oricum se suprapun, Iran si Israelul se tatoneaza nervos, cu miscari mici si priviri lungi, genul de tensiune care nu explodeaza, dar nici nu dispare, iar undeva peste ocean, marele presed...
2 comentarii
Read more »

Ziua in care linistea a fost ingropata in zapada

In sfarsit. Prima zi de gradinita. Miha & Vale, va aduc cooooopilul!!!!😀 Dupa aproape trei saptamani in care casa mea a functionat ca un amestec de gradinita improvizata, sala de sport, atelier de arta abstracta si tabara de pirati cu program non-stop, urma momentul ala rar si fragil: linistea. Nu linistea din reclamele la ceaiuri, ci aia simpla in care poti bea o cana de apa fara sa fi intrebat din cinci in cinci secunde „tati, da' de ce?”, urmat inevitabil de inca un „da' de ce?” despre raspunsul precedent. M-am culcat cu gandul asta, optimist, naiv, neexperimentat. Dimineata, fix cand eram in mijlocul visului ala blana, stii tu, ala in care stau in Maldive la masa cu Madalina Ghenea, beau ceva rece fara sa ma grabesc nicaieri si, ca bonus, mai aflu si cele sase numere norocoase la Joker, vine jumatatea mea si ma trezeste brusc. „ROOOOBERT, E ZAPADA! IESI SI CURATA, CA NU PUTEM IESI DIN CURTEEEE!! Sar din pat buimac, trag nadragii de scandal peste pijamale, normal, ca ci...
Un comentariu
Read more »