Pe 5 februarie 1953 murea Iuliu Maniu, intr-o celula rece de la Sighet, dupa ani de puscarie, boala si umilinta, fara sa fi semnat ce i s-a cerut, fara sa fi facut plecaciuni, fara sa fi gasit vreo scuza eleganta ca sa iasa mai bine din poveste. A murit sarac, izolat, aproape uitat, dar DREPT, lucru care azi pare mai degraba o boala rara decat o virtute. Maniu n-a fost vreun sfant, n-a fost perfect, dar a avut ceva ce nu se negociaza si nu se adapteaza dupa sondaje: o coloana vertebrala. Una adevarata, nu din carton presat.
Omul asta a trait intr-o perioada in care, daca spuneai nu, ramaneai cu el pana la capat. Nu exista am glumit, n-am inteles bine contextul, nu asta am vrut sa spun. Spuneai NU si te putea costa tot.. Si totusi a spus, de mai multe ori....cu calm, fara show, fara galerii si fara urlete. Doar cu incapatanarea aia linistita a oamenilor care stiu ca, daca se frang o data, nu mai valoreaza nimic.
Si acum ma uit in jur, in 2026, si incerc sa gasesc macar o urma din genul asta de fermitate prin politica romaneasca. Ma uit si vad exact opusul. Vad oameni care isi schimba principiile mai repede decat isi schimba sacoul, care azi sunt cu Europa, maine cu Rusia, poimaine cu poporul, iar intre timp cu oricine le mai promite un microfon si doua aplauze. Vad lideri care vorbesc despre suveranitate cu ochii umezi, dar care ar semna orice daca li s-ar oferi un scaun mai aproape de putere.
Aici intra perfect galeria de oportunisti locali, oameni crescuti nu din convingeri, ci din calcule mici si reflexe de partid. Grindeanu, omul care pare mereu in tranzit intre functii, fara sa lase ceva clar in urma, Ciolacu, care a descoperit bacalaureatul tarziu, ca pe o revelatie administrativa, si care a condus un partid de 2 lei, sau euglena de Rares Bogdan, campion absolut la promisiuni pe termen de 30 de zile, care trec, se duc si nu lasa nimic in afara de zgomot si rusine. Toti diferiti la stil, aceeasi esenta: oameni care n-ar sta drept nici daca ar fi lipiti cu banda adeziva de o idee, dar care vorbesc despre coloana vertebrala ca despre ceva optional, un accesoriu bun doar in campanie.
Comparatia dintre Iuliu Maniu si personaje ca Simion sau Calin Georgescu e, de fapt, dureroasa nu pentru ca ar fi prea dura, ci pentru ca arata cat de jos am ajuns cu asteptarile. Maniu statea drept intr-o celula si refuza sa se tarasca. Astia stau liberi, cu camerele pe ei, si se indoaie din orice adiere. Unii tipa despre neam si pamant stramosesc, altii vorbesc despre energii, vibratii si destin national, dar cand tragi linie nu gasesti decat vorbe goale, puse una peste alta ca sa dea bine la publicul obosit de gandit.
Maniu nu avea nevoie sa para puternic. Era!!! N-avea nevoie sa se bata cu pumnul in piept. N-avea nevoie sa-si inventeze dusmani imaginari. Nu vorbea despre tradatori in fiecare fraza, pentru ca stia exact ce inseamna tradarea si ce inseamna sa ramai fidel unor principii, chiar si atunci cand nu mai ai nimic de castigat. Astazi, in schimb, avem lideri care se hranesc exclusiv din scandal, din ura si din confuzie, care confunda coloana vertebrala cu incapatanarea prosteasca si curajul cu zgomotul.
Poate ca tragedia adevarata nu e aparitia unor astfel de personaje, ci reactia din jurul lor, faptul ca sunt aplaudate, impinse in fata, tratate ca solutii serioase. Ajungem sa le luam in seama, sa le cautam sensuri ascunse, sa le gasim scuze, de parca politica ar fi un concurs de decibeli si nu un exercitiu de verticalitate. In loc sa ne uitam la cum sta cineva drept, ne uitam la cat de tare urla, iar principiile, care ar trebui sa fie coloana vertebrala a unui om, au devenit ceva optional, bun de scos din sertar doar cand da bine. Convingerile nu mai definesc, se ajusteaza, se indoaie, se rescriu rapid, sub pretextul ca asa cere situatia, de parca lipsa de caracter ar fi o forma de adaptare si nu exact problema de la care pornesc toate celelalte.
Iuliu Maniu a murit intr-o inchisoare pentru ca n-a acceptat sa-si franga coloana vertebrala. Astazi, multi isi rup singuri coloana, bucata cu bucata, in direct, si mai cer si aplauze pentru asta. Si poate ca aici e ruptura cea mai mare dintre atunci si acum: nu ca vremurile ar fi mai usoare, ci ca standardele sunt infinit mai joase.
Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.
Comentarii
Trimiteți un comentariu