M-am trezit devreme si, ca de obicei, am mai „hodinit” vreo ora cu telefonul in mana, "scrolland" presa, convins ca nimic nu poate fi cu adevarat grav la prima ora, asta pana am ajuns inevitabil la stirile sportive, pentru ca deh, dimineata nu citesc nici bursa, nici cum sa ma imbogatesc pana la pranz, nici explicatiile lui Iancu Guda despre cum trebuie sa fiu responsabil si calculat, ci lucruri care imi garanteaza o usoara stare de nervi inainte de cafea. Si acolo, peste tot, acelasi subiect: scandalul de aseara. Bergodi, antrenor la U Cluj, (acest altoi intre Halagian si Cholo Simeone), sare la bataie dupa ce un jucator de la CFR il injura, nu asa, generic, ci cu o dedicatie completa, de la neamuri din trecut pana la rude care probabil nici nu stiau ca sunt implicate intr-un derby. Arbitrul se uita ca la teatru absurd, jucatorii intra unii peste altii, iar explicatia oficiala pluteste linistita peste tot circul: au fost emotii. Sigur ca da, emotii. In Romania, cand cineva injura, scuipa, sare la bataie sau pierde complet controlul, nu e scandal, e emotie, o stare de spirit (nu aia din Giulesti), aproape o poezie colectiva.
N-am vazut meciul live, si nu pentru ca as fi vreun puritan al sportului, ci pentru ca de mai bine de un an m-am oprit, constient si asumat, din a ma mai uita la fotbalul din Romania. Spun asta desi am sange visiniu prin aorta si Rapidul e o parte din ADN-ul meu de pe vremea cand Tartau era idolul tribunei, dar pur si simplu refuz sa-mi mai fac rau singur, pentru ca dupa un sfert de ora de Botosani cu Voluntari sau Csikszereda cu Metaloglobus simt cum imi pleaca sufletul din corp, nu de emotie, ci de neputinta.
Asta nu inseamna ca sunt in afara problemei, pentru ca iata-ma aici, citind despre scandal, despre injuraturi, despre declaratii, analizand fiecare gest ca si cum as avea vreo iluzie ca lucrurile se pot schimba daca le inteleg mai bine. Adevarul e ca nu sunt mai bun decat altii, doar mai obosit, iar oboseala asta vine din repetitie, din senzatia ca nimic nu evolueaza, doar se reambaleaza.
Scandalul de aseara nu e o exceptie, e regula. Fotbalul romanesc functioneaza pe baza de zgomot, nu de joc, pe nervi, nu pe idei, pe injuratura aruncata la nervi, nu pe tactica. Patronii sunt credinciosi pana in momentul in care ii superi, apoi pot injura continuu zece minute fara sa se repete, performanta care ar merita macar un trofeu simbolic. Arbitrii par adusi la intamplare, jucatorii joaca de parca ar fi surprinsi ca exista o minge pe teren, iar antrenorii traiesc intre doua conferinte in care explica de ce nu e vina lor.
La copii si juniori, lucrurile devin aproape dureroase, pentru ca acolo mizeria vine impachetata in speranta. Joaca baiatul sponsorului, baiatul cu influenta, baiatul despre care „se stie”, iar parintii platesc absolut tot, de la autocar pana la sandwich, dar stau si pe marginea terenului si urla indicatii de parca ar fi fost colegi de banca cu Guardiola. Parinti care urla, injura, stau langa teren si asteapta ca odrasla lor la 10 ani, sa fie numit "man of the match", chit ca el e mai talentat la sah sau scrabble decat la dat cu piciorul in "loapta"
Infrastructura lipseste, vestiarele arata ca dupa evacuare, terenurile sunt o gluma, dar nimeni nu pare cu adevarat deranjat. Important e ca „se joaca”. Ce se joaca, ramane o intrebare.
Peste toate planeaza discret povestea pariurilor, acel secret public pe care il stie toata lumea si despre care nimeni nu poate spune nimic clar, desi unele faze te fac sa te intrebi daca jucatorul a alunecat sau pur si simplu a primit o notificare in cap. Si aici intru si eu in ecuatie, pentru ca am pariat si eu candva, „de fun”, convins ca sunt doar spectator, desi realitatea e ca am fost parte din mecanism, chiar daca la nivel mic.
Ne mai uitam pentru ca ne e dor de ce-a fost, nu pentru ca ne-ar placea ce e acum. Ne uitam din reflex, din obisnuinta, dintr-o nostalgie care ne tine captivi, ca atunci cand incetinesti la un accident desi stii ca nu vei vedea nimic bun. Ne plangem ca nu se construieste nimic, ca totul e galagie si haos, dar continuam sa consumam exact asta.
Scandalul cu Bergodi e doar zgomotul de suprafata. Boala e mai adanca si, sincer, nici nu mai stiu daca vrem sa o tratam sau doar sa ne plangem de ea, pentru ca asta pare sa fie singurul lucru care merge fara sincope.
Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.
Comentarii
Trimiteți un comentariu