Acum patru ani, fix in dimineata asta, eram in drum spre Timisoara. Cer senin, un fel de cacao cu lapte in pahar, gandul ca ajung in Banat, ce sa mai, chiar fain. Se anunta o zi buna, chiar buna.
Schimbam posturile la radio aiurea. Pe toate, fara exceptie, aceeasi formula: “a inceput operatiunea speciala”.
Operatiune speciala!!!
Am tras pe dreapta cateva secunde. De fapt nu stiu daca au fost secunde, poate un minut, sau poate doar mi s-a parut mai lung. Tineam mana pe volan si ma uitam la bord. Aveam un fel de jucarie de la o benzinarie aruncata acolo, pe care o tot mutam dintr-o parte in alta. Nu stiu de ce imi amintesc asta, dar imi amintesc.
Nu eram in Ucraina, nu aveam rude acolo. Si totusi mi s-a pus un nod in gat. O scarba fizica. Pentru ca atunci cand un lider spune “operatiune speciala”, de obicei urmeaza morminte.
Poate sunt eu prea sensibil. Sau poate nu sunt deloc si doar m-am saturat.
Patru ani mai tarziu, razboiul din Ucraina continua. Patru ani de razboi Rusia Ucraina. Zeci de mii de morti, milioane de refugiati. Orase care au disparut de pe harta. Si eu inca trebuie sa explic pe Facebook ca razboiul exista.
Asta ma oboseste cel mai tare.
Putin nu e erou. Nu stiu de unde vine obsesia asta cu liderii “puternici”. E un om care a ales sa scrie istoria cu rachete. Atat. A promis 36 de ore si a livrat patru ani de sange. A vrut sa arate forta dar a aratat distrugere si suferinta.
Si nu, nu vreau sa aud iar ca “nu stim adevarul”. Am auzit asta de atatea ori incat mi-e sila.
Mi-e sila de generalizare, de comentarii gen “toate partile sunt de vina”. De fraza aia comoda: “adevarul e la mijloc”. Spune-i asta unei mame din Harkov. Spune-i asta cuiva care a dormit in metrou saptamani intregi.
Dar in Romania exista oameni care il venereaza pe Putin. Sosoaca il ridica la rang de simbol. Guru Georgescu il ambaleaza in povesti despre suveranitate si ordine. Simion si alti suveranisti joaca permanent cartea indoielii: poate ca nu e chiar asa, poate ca NATO, poate ca propaganda.
Serios?
Stau la caldura, cu internet bun si cafea in mana, si explica ei razboiul din Ucraina. Explica cum nu e chiar razboi, cum imaginile sunt trucate, si cum e doar un joc geopolitic.
Am avut o discutie acum cateva zile. “Nu cred ca e chiar razboi”, mi-a spus cineva. “Exagereaza presa.” L-am intrebat daca a vazut vreun oras din Ucraina, lovit de "bunatatea" retardatului de Putin.
A dat din umeri. A zis ca nu stim noi ce e real. Apoi a schimbat subiectul. Facturi, preturi, huooo Bolojan, turu' 2 inapoi, mucusor si banane...atat a putut.
Atunci m-am enervat. Nu teatral, nu elegant. Pur si simplu enervat.
Pentru ca in timp ce noi ne jucam de-a scepticismul inteligent, in Ucraina oameni reali mor. Copii reali.
Nu metafore. Nu narative.
Si da, poate nu inteleg eu toata geopolitica. Poate sunt lucruri pe care nu le vad. Dar stiu un lucru simplu: Rusia a invadat Ucraina. Putin a declansat razboiul. Restul sunt povesti.
Si cand aud romani vorbind despre el ca despre un model de forta, ceva in mine se strange. Tara asta a trait dictatura, timp de 40 de ani. A trait frica. Si totusi unii tanjesc dupa “mana forte”.
Nu inteleg. Sau poate inteleg prea bine si asta e mai rau.
Patru ani. Si inca sunt oameni care spun ca nu exista razboi. Ca e propaganda. Ca totul e exagerat.
Nu. Exista!!
Si daca alegi sa nu vezi, nu inseamna ca nu se intampla. Inseamna doar ca te uiti in alta parte, sau esti chiar...
Si asta,…asta e partea care chiar ma nelinisteste.
Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.
Merge si asa.
R.
Comentarii
Trimiteți un comentariu