Ieri a fost una dintre zilele alea in care legea lui Murphy n-a venit singura, ci cu toata familia dupa ea. Nimic grav, nimic spectaculos, doar o insiruire de mici lucruri care s-au asezat unul peste altul exact cum nu trebuie, de parca cineva a zis: hai sa vedem cat rezista omul asta pana seara. Azi scriu despre ziua aia, nu ca sa ma plang, ci pentru ca genul asta de zile, aparent banale, sunt cele care te storc cel mai tare, fara scandal, fara drame mari, doar cu senzatia ca ai fost alergat toata ziua de ceva invizibil care te-a prins din urma fix cand credeai ca ai scapat...fereasca D-zeu si Benone Sinulescu
Ziua incepe cand inca era bezna afara, in zgomot de Pirat X, Super Sonic si ceva altoi intre Ninjago si nu stiu ce dragon. Dupa lupte seculare, reusesc sa ies din casa. Il duc pe copil la gradinita, ajung. Evident, loc de parcare zero, nici macar un loc dubios, din ala de zici „lasa ca merge si asa”, nimic. Ma gandesc, pentru o fractiune de secunda, daca nu pot sa-l arunc din mers, eventual deja dezbracat, cu instructiunile spuse pe fuga: tati, te rog sa fii atent la activitati, te rog sa asculti de Miha si de Vale, te rog sa copiezi doar comportamentele foarte bune, te rooog, te rooog… Evident ca nu pot, asa ca parcheaza, Roberte, in asa fel incat sa fii sigur ca apari pe Facebook la categoria „ai parcat ca un bou”.
Urmeaza operatiunea dezbracat copilul de salopeta, ghete, manusi, caciula, fular, gluga, stratul termic, stratul emotional, dupa care sunt ud leoarca, de parca eu am alergat langa Tibi Useriu sute de km. Il las, inchid usa, respir adanc si plec, nu apuc bine sa ies din parcare ca se face verde la semafor si, jur, n-am apucat sa misc piciorul de pe frana ca deja aud claxonul din spate. "Cumetre, ce vrei, sa decoleze masina, sa ridic ancora, sa dam drumul la rachete? Verde nu inseamna teleportare."
Ajung la Lidl..aici e alta dimensiune a realitatii, ora opt dimineata si parcare plina. Ma intreb sincer ce fac toti oamenii astia la Lidl la ora opt, ba, toti!! Mai degraba gasesti un diamant brut pe jos decat un loc de parcare liber. Intru, iau ce am de luat, covrig, sana, apa, lucruri simple, si ma asez la banda. Evident, o singura casa deschisa. Inauntru e rascoala de la Bobalna, oamenii se uita disperati la casiere, la casele inchise, la tavan, poate-poate se mai deschide ceva. Nimic. Si ca bonus, ala din spate se lipeste de mine, la propriu. Baaa, ce faci, vrei sa dansam un tango, o bachata, avem un moment aici, sau ce?
Plec de acolo si ajung la job, alta distractie. Dau ture ca la Formula 1 pana gasesc un loc de parcare. Inteleg, multi oameni, multe masini, probleme de sanatate, toate valide, dar la un moment dat simti ca e ceva inuman. Serios, imi vine sa las masina la Gherla, sa vin cu trenul, sa iau un bus electric din ala adus de Emilut si sunt sigur ca ajung mai repede.
Pe holurile spitalului, asteptand, apare inevitabil omul cu telefonul pe speaker. TAREEEEE. Toata lumea trebuie sa stie ca el vorbeste, cu cine, despre ce, ce-l doare, ce-a mancat, ce n-a mancat. Ma uit la el si in capul meu ruleaza dialogul: frate, daca tot ne bagi in conversatia ta, zi-ne si finalul, macar sa stim cum se termina.
La final de zi, plec sa iau copilul de la gradinita. Dimineata l-am dus imbracat ca un astronaut pregatit de lansare. Dupa-amiaza, il gasesc de zici ca a lucrat la apa si canal, salopeta plina de noroi, urme suspecte pe maneci, pe genunchi, pe fata, parca a fost detasat temporar la vidanja Somes, sau mai exact, arata ca minerii aia din ’91 veniti in capitala sa faca educatie cu bata.
De aici nu mergem direct acasa, nu. Mergem la ziua de nastere a viitoarei mele nurori, sau nore, nu stiu exact cum se scrie corect😀🤣, colega de gradinita a piticului. Ajungem, baloane, tobogane, urlete tribale de bucurie, pictat pe fata, ce sa mai, distractie maxima. Stam trei ore, trei!! La plecare incepe "Valea Plangerii". Taaaaati, eu nu m-am jucat deloc, prea putin timp. Taaaaati, nu vreau sa plec. De ce plecam? De ceee? Negocieri. Promisiuni. Amenintari voalate. Intr-un final, plecam.
Ajung acasa dupa vreo treisprezece ore de la trezirea de dimineata. Intru in curte, imi spun ca poate, poate prind cinci minute de liniste. Si aud glasul gingas: „Oare paine ai apucat sa iei?”. Ma uit in gol, zambesc, respir, ma gandesc ca n-am luat... evident ca n-am luat...O zi care, daca n-o scrii, ramane agatata pe tine pana a doua zi.
Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.
Comentarii
Trimiteți un comentariu