Am ajuns in punctul in care verific stirile ca sa vad daca mai are sens sa-mi fac planuri pentru weekend. Nu pe termen lung, nu chestii ambitioase. Gen: merg pana la magazin sau mai astept sa vad daca se schimba ordinea mondiala intre timp.
Nu glumesc. Sau, ma rog, nu complet.
Deschid telefonul si e deja clar: undeva e razboi. Nu „tensiuni”, nu "posibile evolutii". Razboi. Iran, Ucraina… fiecare cu sezonul lui, fiecare cu explicatiile lui. Si, inevitabil, fiecare cu expertii lui.
Eu, in schimb, inca ma gandesc daca merita sa iau rosii acum sau sa mai astept o saptamana.
Am inceput sa ma uit la stiri ca la prognoza meteo. Azi avem razboi in Iran, Ucraina in reluare de sezon, iar spre seara, niste scumpiri cu descarcari nervoase. Nu mai e nimic spectaculos. Doar… constant.
Nu ca se intampla lucruri grave. Ci ca ne-am obisnuit cu ele.
Razboiul a devenit ceva ce consumi intre doua scroll-uri. Il vezi, dai like mental, si treci mai departe la un clip cu cineva care explica cum sa-ti faci viata mai sanatoasa, mai simpla, mai controlata.
Controlul e foarte popular in perioada asta. Sau, ma rog, ideea de control.
Intru zilnic pe Facebook. Greseala mea, stiu, dar de multe ori sunt tampit. Sub o stire despre Iran, cineva explica foarte sigur pe el ca „totul e regizat”. Sub el, altcineva scria cu CAPS LOCK si trei steaguri ca "ROMANIA TREBUIE SA SE TREZEASCA". Iar mai jos, inevitabil, aparea cineva care spunea "informati-va, nu mai credeti presa", fara sa spuna exact din ce sa te informezi.
E fascinant. Cat de repede se transforma un conflict global intr-o conversatie de bloc.
Sau intr-un live pe Facebook din masina, cu telefonul sprijinit de bord, in care cineva explica geopolitica mondiala intre doua semafoare.
In Romania, adevarul nu trebuie demonstrat. Doar spus sigur.
Azi am fost la magazin. Nimic special. Am luat niste lucruri banale si am platit ca pentru un mic conflict personal cu bugetul meu. Nu stiu exact de ce s-au scumpit, dar stiu sigur ca undeva, in explicatie, apare si un razboi. Daca nu e Iran, e Ucraina. Daca nu e Ucraina… e altceva.
Mereu e ceva.
Sau cel putin asa ni se spune.
Pe strada, lumea pare relativ normala. Oamenii merg la munca, isi plimba cainii, mai injura in trafic. Nimeni nu pare ca traieste in mijlocul unei instabilitati globale. Dar asta e iluzia. Normalitatea a devenit un fel de decor. Ca in filmele alea in care in fundal se apropie un tsunami, dar personajele inca discuta despre ce sa manance la cina.
In Romania, tsunami-ul vine cu explicatii.
Nu stiu daca e doar senzatia mea… desi, de fapt, cred ca e. Avem un talent special de a simplifica lucruri complicate pana cand devin complet gresite, dar linistitoare. E ceva reconfortant in a crede ca totul are o explicatie simpla si, eventual, un vinovat clar.
De obicei, nu noi. Noi suntem mai mult pe partea de "am zis eu".
Am avut o discutie recenta cu cineva care mi-a spus foarte serios ca „lucrurile se vor duce dracu' si mai rau" M-a pus pe ganduri pesimismul lui. Eu inca sper ca dilaii de la conducerea lumii se calmeaza.
Si, intre doua crize, mai apare cate un salvator local, nu neaparat oficial. Uneori e doar un tip cu voce calma, care vorbeste rar, foloseste replici din flime si desene animate, pe un ton apasat, ca si cum ar deveni adevar doar pentru ca e spusa incet. Explica " cum stau lucrurile de fapt". Lumea il asculta si partea grava ca e si crezut.
Nu pentru ca ar avea neaparat dreptate, ci pentru ca pare ca stie.
In vremuri confuze, competenta devine optionala, siguranta, nu.
Si aici e partea interesanta. Sau nu stiu daca interesanta, dar clar… prezenta. La noi, nu lipsesc raspunsurile, lipsesc doar intrebarile corecte.
Si, uneori, nici intrebarile nu mai sunt necesare.
Am ajuns sa ma gandesc ca poate asta e noua normalitate: o lume in care totul e putin stricat, dar inca functioneaza. Ca un telefon cu ecranul crapat. Il folosesti, te obisnuiesti, si la un moment dat nici nu mai vezi crapatura.
Doar cand iti tai degetul in ea.
In Romania, am inceput sa punem husa peste crapatura si sa spunem ca asa a fost designul.
Si sa ne certam pe culoarea husei, in timp ce ecranul tot nu se vede bine.
Ce mi se pare fascinant e cat de repede ne adaptam. Acum cativa ani, o singura veste de genul asta ar fi dominat tot. Acum avem mai multe in paralel si totusi reusim sa ne vedem de viata. E o forma de rezilienta, cred.
Sau poate doar oboseala.
Am inceput sa am senzatia ca traim intr-o perioada in care istoria se intampla prea des. Nu mai e ceva rar, exceptional. E aproape zilnica. Si cand totul e istoric, nimic nu mai pare cu adevarat important.
Intr-o lume in care totul e urgent, nimic nu mai e cu adevarat urgent si in care fiecare are o opinie definitiva, dar provizorie.
Imi place sa cred ca avem control asupra lucrurilor. Ca deciziile noastre conteaza. Dar apoi deschid stirile si vad ca undeva, la mii de kilometri distanta, cineva a luat o decizie care va face ca eu sa platesc mai mult pe benzina sau pe paine.
Si atunci imi dau seama ca influenta mea e…locala.
Genul de influenta care se termina la casa de marcat.
Si incepe din nou in comentarii.
2026 nu pare un an care sa promita liniste. Pare mai degraba un an care spune: "uite, asta e situatia, descurca-te". Si, culmea, ne descurcam. Nu bine, nu spectaculos, dar suficient cat sa mergem mai departe.
Cu convingeri ferme, explicatii simple si o realitate complicata care nu prea tine cont de ele.
Pana una-alta, imi vad de lucrurile mele marunte, care par importante pana cand deschid din nou stirile.
Restul… e geopolitica. La noi, vine deja inteleasa.
Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.
Merge si asa.
R.
Comentarii
Trimiteți un comentariu