Mircea Lucescu si prima data cand am plans pentru Rapid

Am plans pentru Rapid inainte sa inteleg de ce.

Prima data cand am plans pentru fotbal n-a fost de suparare, a fost pentru Rapid. 

Nu stiam tactica, nici clasamente. De titluri…habar n-aveam, auzisem de la tata ca in Giulesti titlurile conteaza mai putin...rapidistii apreciaza o bara frumoasa...

Dar stiam un lucru: ca in ziua aia se intampla ceva mare, se simtea in aer, in oameni, in felul in care vorbeau. Nea' Mincea dadea tonul, peluza fierbea, eu eram in fata tv-ului hotarat sa sa nu nai accept inca o drama visinie. 

Si undeva, in toata povestea aia, era un nume pe care il auzisem inca de cand aveam vreo 7 ani, pe strazile din Orastie: Mircea Lucescu, creatorul Corvinului

Nu-l intelegeam atunci, dar il stiam din povesti.

Pentru mine, Lucescu a aparut inainte sa apara fotbalul. Era deja acolo, in povestile altora, spus simplu, fara explicatii.

Dar momentul in care totul s-a legat a fost momentul in care Rapidul a iesit campioana cu Il Luce la timona.

Tin minte nu meciul, ci starea.

Stateam cu sufletul strans, fara sa stiu exact de ce.

Era genul ala de tensiune pe care o simti in stomac, inainte de ceva important, chiar daca nu stii sa-i dai un nume.

Si cand s-a intamplat…nu a fost o reactie, fost o izbucnire.

Am plans, nu frumos, nu controlat.

Pur si simplu.

Pentru ca, in momentul ala, nu mai era doar un meci. Era prima data cand fotbalul m-a lovit cu adevarat.

Abia mai tarziu mi-am dat seama ce traisem atunci.

Si, fara sa-mi dau seama, omul ala despre care auzeam de mic devenise parte dintr-un moment care m-a construit. Dupa ziua aia, ceva s-a schimbat, am inceput sa ma uit altfel. Nu mai era doar despre cine joaca.

Era despre ce simti. 

Asa am ajuns sa ma uit la Galatasaray cu Antalyaspor ca si cum ar fi finala de Champions League. Asa am ajuns sa traiesc meciurile Sahtior-ului  care, in mod normal, n-ar fi insemnat nimic pentru mine. Pentru ca nu era despre adversari.

Era, intr-un fel, despre el si e important sa spunem si partea pe care multi o evita:

Nu a fost perfect, a avut orgolii, a avut decizii discutabile.

A fost contestat. Fanii lui Poli Timisoara stiu poate mai bine decat altii asta.

Si poate tocmai asta il face atat de mare. A fost un om care a plecat de jos, cu mingea facuta din carpe.

A invatat, a gresit, a crescut si a mers mai departe.

Si, in final, a ajuns sus. Nu pentru ca a fost fara pata, ci pentru ca nu s-a oprit.

Astazi nu mai e si se simte.

Si, poate, pentru prima data, toate amintirile astea nu mai duc spre un meci care urmeaza, ci spre ceva care s-a incheiat.

Dar, daca e ceva ce ramane pentru mine, nu sunt trofeele, e senzatia aia de atunci...din '99.

Bucuria aia cruda, care te loveste fara sa te intrebe daca esti pregatit. Pentru unii, a fost un antrenor mare, pentru altii, o legenda...habar n-am.

Pentru mine…? ...a fost momentul ala.

Si asta… nu mai vine inapoi.

D-zeu sa te ierte, D-le Lucescu!

Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.

R.