Ce nu se mosteneste la notar

Nu mai stiu cand am scris ultima oara aici. Cred ca au trecut cateva zile bune, timp in care n-au lipsit nici subiectele si nici motivele sa ma enervez. Daca as fi vrut, as fi putut scrie aproape zilnic despre politica, despre oameni care isi schimba convingerile cu o usurinta care a incetat de mult sa ma mai surprinda sau despre sentimentul tot mai apasator ca, in zilele noastre, caracterul a ajuns sa fie privit mai degraba ca un inconvenient decat ca o calitate.

Am deschis blogul de cateva ori in ultimele zile, am scris cateva randuri, si le-am sters aproape imediat. Nu pentru ca n-as mai avea ce spune. Din contra. Doar ca, indiferent de unde incepeam, ajungeam mereu in acelasi loc.

Sambata trecuta l-am condus pe tata pe ultimul drum.

Nu vreau sa transform articolul asta intr-un omagiu. Sunt aproape convins ca n-ar fi fost deloc incantat. M-ar fi intrebat de ce m-am apucat sa pierd vremea cu texte despre el cand as fi putut scrie despre Dan Coe, farmecul vietii sau despre politicienii care continua sa ne demonstreze ca absurdul n-are nicio limita, dupa care, aproape sigur, ar fi urmat una dintre glumele lui seci. Din alea pe care astazi le-ai spune doar intre prieteni foarte buni, pentru ca pe internet risti sa ramai fara jumatate dintre oameni inainte sa termini poanta. Daca stau bine sa ma gandesc, exista sanse destul de mari sa pierd si eu jumatate din cei 37 de cititori pe care cred ca ii mai am.

In ultimele zile m-am surprins gandindu-ma la un lucru la care, daca sunt sincer, nu cred ca m-am gandit vreodata cu adevarat: ce ramane dupa un om. Nu la lucrurile care pot fi trecute pe o hartie sau impartite intre mostenitori, ci la cele pe care le iau cu ei oamenii care raman.

Cand auzi ca cineva "a lasat ceva in urma", gandul fuge aproape automat la o casa, la niste bani, la un teren sau la orice altceva poate fi trecut intr-un testament. Numai ca, in ultima saptamana, mi-am dat seama ca lucrurile cele mai importante nu apar niciodata acolo, niciodata.

Abia dupa aceea mi-am dat seama ca exista si un alt fel de mostenire. Una care nu poate fi evaluata, nu poate fi impartita si nu poate fi trecuta intr-un dosar.

Ani de zile am avut impresia ca am mostenit de la tata exact lucrurile care imi complicau viata. Incapatanarea, obiceiul prost de a spune lucrurilor pe nume chiar si atunci cand ar fi infinit mai simplu sa zambesti si sa schimbi subiectul, felul asta de a nu putea trece indiferent pe langa o nedreptate, chiar daca nu te priveste.

Probabil ca as fi avut mai putine discutii, as fi pierdut mai putin, mi-as fi vazut de ale mele, de viata mea, fara sa simt nevoia sa ma enervez de fiecare data cand vedeam cate o nedreptate sau sa scriu despre lucruri care, aparent, nici macar nu ma priveau direct.

Viata mi-ar fi fost mai simpla.

Daca ar fi fost si mai buna... aici deja nu mai sunt la fel de convins.

M-am gandit mult, in ultimele zile, la tata...Abia dupa aceea mi-am dat seama ca exista si un alt fel de mostenire. Una care nu poate fi evaluata, nu poate fi impartita si nu poate fi trecuta intr-un dosar.

Nu stiu daca m-as fi gandit vreodata la toate lucrurile astea daca tata ar mai fi fost aici...probabil ca nu. Cred ca sunt dintre acele intrebari pe care le amani fara sa-ti dai seama, pentru ca ai impresia ca vei avea timp sa le raspunzi mai tarziu.

As minti daca as spune ca nu l-am invinovatit uneori, macar in gand. M-am intrebat de multe ori cum ar fi fost daca as fi fost ceva mai flexibil la lumea asta murdara de compromisuri si pupaturi de dosuri.

M-am gandit mult, in ultimele zile, la omul care m-a crescut.

Nu-mi aduc aminte sa-mi fi tinut vreodata vreo lectie despre cum ar trebui traita viata. Daca i-as fi propus eu o discutie despre caracter, onoare sau alte cuvinte mari, probabil m-ar fi privit cateva secunde, ar fi ras si mi-ar fi spus sa termin cu prostiile si sa fac ceva util.

Nu era omul discursurilor, nu avea "vorbele la el". 

Nici macar nu cred ca se considera un om deosebit.

Pur si simplu traia intr-un anumit fel, iar eu am crescut cu impresia ca asa traiesc toti oamenii.

Abia mult mai tarziu am descoperit ca nu.

Pe vremea cand lucra la CFR, in anii aia complicati post '89,  erau destui care considerau normal sa mai plece acasa cu motorina, cu un surub, cu dracu mai stie ce. Era unul dintre lucrurile despre care se vorbea cu un zambet complice, de parca nici nu mai avea rost sa discutam daca este bine sau rau. 

Asa mergeau lucrurile.

Pentru tata, insa, n-a existat niciodata vreo dilema.

Refuza, fara scandal, sau predici...fara sa incerce sa convinga pe cineva.

Ridica din umeri, spunea simplu: "N-am nici o treaba", nu voia sa fie partas la lucrurile astea. Le batea obrazul, nu le facea rau dar nici nu inchidea ochii.

Atunci mi se parea doar o replica.

Mi-au trebuit zeci de ani ca sa inteleg ca nu vorbea doar despre motorina. Vorbea despre toate lucrurile cu care un om alege sa n-aiba nici o treaba, chiar daca uneori asta inseamna sa castige mai putin, sa avanseze mai greu sau sa-i fie viata ceva mai complicata.

Cred ca abia acum incep sa inteleg ce am mostenit cu adevarat de la el.

Mult timp am fost convins ca mi-a lasat exact lucrurile care mi-au complicat viata. 

Le-am privit ani de zile ca pe niste defecte.

Numai ca, in ultimele zile, mi-am dat seama ca simplu si bun nu sunt intotdeauna acelasi lucru.

Mult timp am raspuns oamenilor care ma intrebau de ce ma consum cu un simplu "asa sunt eu".

Astazi nu mai cred ca este adevarat. Nu m-am nascut asa.

Am crescut asa.

Tata a incercat ani de zile sa ma faca primul la scoala. Eu, la randul meu, am depus toate eforturile ca planul asta sa nu-i iasa. Dupa suficiente sedinte cu parintii si rezultate care, cu siguranta, n-au ramas in istoria invatamantului romanesc, cred ca amandoi am inteles ca premiul intai mereu nu era drumul meu.

Din fericire pentru mine, n-a renuntat la celelalte lucruri pe care mi le transmitea fara sa-si dea seama.

Ani de zile am crezut ca voia sa ma invete cum sa castig.

Abia acum inteleg ca m-a invatat ceva mult mai important.

Cum sa nu ma pierd.

Nu stiu daca lumea de astazi ii rasplateste pe oamenii ca tata. Daca ma uit in jur, as fi tentat sa spun ca nu. Pare ca oamenii dispusi sa faca orice ajung mai repede acolo unde isi doresc, iar cei care isi impun singuri limite raman, de multe ori, doar cu linistea ca au facut ceea ce au crezut ca este corect.

Dar cred ca, pana la urma, nici asta nu este intrebarea potrivita.

Intrebarea este ce ramane din tine dupa ce renunti la limitele tale.

Daca cineva m-ar intreba astazi ce mi-a lasat tata, n-as incepe cu lucrurile care se impart dupa ce un om nu mai este.

As incepe cu niste limite.

Astazi cred ca sunt cea mai valoroasa mostenire pe care o putea lasa unui copil.

Si, pentru prima data in viata, cred ca imi pare bine ca seman cu el.

Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.

R.