Nu mai stiu cand am scris ultima oara aici. Cred ca au trecut cateva zile bune, timp in care n-au lipsit nici subiectele si nici motivele sa ma enervez. Daca as fi vrut, as fi putut scrie aproape zilnic despre politica, despre oameni care isi schimba convingerile cu o usurinta care a incetat de mult sa ma mai surprinda sau despre sentimentul tot mai apasator ca, in zilele noastre, caracterul a ajuns sa fie privit mai degraba ca un inconvenient decat ca o calitate. Am deschis blogul de cateva ori in ultimele zile, am scris cateva randuri, si le-am sters aproape imediat. Nu pentru ca n-as mai avea ce spune. Din contra. Doar ca, indiferent de unde incepeam, ajungeam mereu in acelasi loc. Sambata trecuta l-am condus pe tata pe ultimul drum. Nu vreau sa transform articolul asta intr-un omagiu. Sunt aproape convins ca n-ar fi fost deloc incantat. M-ar fi intrebat de ce m-am apucat sa pierd vremea cu texte despre el cand as fi putut scrie despre Dan Coe, farmecul vietii sau despre politicieni...
Lumea asta mare. Fără filtru. Cu nervi, zâmbete și momente în care nu știi dacă să zbieri sau să râzi isteric.