Au trecut 36 de ani de la Mineriada din iunie 1990 si, sincer, unul dintre primele sentimente care imi vine in minte cand ma gandesc la acele zile este scarba. Scarba fata de cei care au facut posibila una dintre cele mai mari mizerii din Romania post-decembrista si fata de faptul ca, dupa atata timp, inca nu exista o inchidere reala a acestui capitol.
Romania abia iesise din comunism. Oamenii sperau la libertate, la democratie, la o ruptura clara de vechiul regim. In schimb, s-au trezit condusi de oameni proveniti chiar din structurile care controlasera tara inainte de 1989. In frunte era Ion Iliescu si FSN-ul sau, formatiune din care aveau sa se desprinda ulterior PDSR, PSD - partid mizerabil, jegos, care a dominat o buna parte din politica romaneasca postdecembrista.
In Piata Universitatii protestau oameni care cereau exact ceea ce ar fi trebuit sa fie normal intr-o tara care pretindea ca a scapat de comunism. Studenti, profesori, intelectuali, oameni obisnuiti. Dar puterea avea nevoie de un dusman. Iar Iliescu l-a gasit rapid. I-a numit „golani”. Astazi termenul a ramas in istorie, dar atunci a fost folosit pentru a-i demoniza pe cei care indrazneau sa critice noua putere.
Apoi au venit minerii. Nu au venit pentru dialog, nici pentru reconciliere...
Au venit sa loveasca...si au lovit!
Au batut studenti, profesori, jurnalisti, ochelaristi etc. Au batut oameni care aveau singura vina ca se aflau in locul nepotrivit. Pentru multi dintre cei care au trecut prin acele zile era suficient sa pari intelectual sau sa ai ghinionul sa fii pe strada ca sa devii tinta.
Ceea ce ma revolta si astazi este ca toate acestea nu s-au intamplat intr-un colt obscur al lumii, intr-o dictatura militara despre care nu stia nimeni. S-au intamplat in Romania anului 1990, in fata tuturor.
Iar daca cineva avea impresia ca autoritatile ar fi fost socate de violente, a venit si raspunsul. A doua zi, la Romexpo, Ion Iliescu le-a multumit minerilor pentru interventia lor. Este unul dintre acele momente care, indiferent cat timp trece, raman greu de digerat. Oameni batuti pe strazi, institutii devastate, iar cei responsabili primeau multumiri.
Bilantul oficial vorbeste despre 4 persoane ucise si aproape 1.400 de raniti. Dincolo de cifre au ramas insa destine distruse, traume si un mesaj extrem de periculos: daca deranjezi puterea, puterea poate gasi intotdeauna pe cineva dispus sa faca treaba murdara.
Si poate cel mai frustrant lucru este ca, dupa 36 de ani, dosarul Mineriadei inca nu are o solutie definitiva. Treizeci si sase de ani. Practic, o generatie intreaga.
In tot acest timp au trecut guverne, presedinti, procurori, judecatori si reforme peste reforme. Romania a intrat in NATO, in UE. Dar pentru victimele Mineriadei justitia pare ca nu mai ajunge niciodata.
Romania a schimbat presedinti, guverne si generatii intregi. Dosarul Mineriadei pare ca a schimbat doar termene.
Uneori ai impresia ca timpul a fost cel mai bun avocat al celor responsabili.
Multi vor spune probabil: „Ce stii tu despre Mineriada? Pe vremea aia erai doar un copil de scoala primara.”
Si au dreptate intr-o anumita masura. Nu am trait acele zile ca adult si nu pot pretinde ca am simtit pe pielea mea frica, haosul si violenta din iunie 1990. Dar cred ca asta nu inseamna ca nu am dreptul la o opinie.
De-a lungul anilor am citit foarte mult despre Mineriada, despre anii de dupa Revolutie si despre modul in care vechile structuri comuniste au continuat sa influenteze Romania. Am urmarit documentare, interviuri si marturii ale celor care au fost acolo. Iar cu cat am inteles mai bine ce s-a intamplat atunci, cu atat mi s-a parut mai greu de acceptat ca, dupa 36 de ani, adevarul si dreptatea sunt inca in asteptare.
Poate ca tocmai aici este cea mai mare problema. Nu doar ca Mineriada a existat, ci ca multi dintre cei care au reprezentat continuitatea vechiului sistem au ramas influenti ani la rand. Comunismul a cazut oficial in decembrie 1989, dar reflexele lui au supravietuit mult timp dupa aceea. Unele, probabil, nu au disparut nici astazi.
De aceea, la 36 de ani de la Mineriada, nu cred ca este suficient sa aprindem o lumanare si sa mergem mai departe. Este nevoie sa ne amintim cine a creat conditiile pentru acea violenta, cine a incurajat-o si cine a profitat de ea. Pentru ca o societate care uita astfel de momente risca sa le repete.
Poate ca pentru cei mai tineri Mineriada este doar un capitol dintr-un manual de istorie. Pentru cei care au trait acele vremuri sau au incercat sa inteleaga ce s-a intamplat atunci, ar trebui sa ramana un avertisment. Unul pe care Romania nu isi permite sa-l ignore.
Tovarase Iliescu, sper sa crapi inca o data si inca o data!
Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.
Merge si asa.
R.
Comentarii
Trimiteți un comentariu