Am un baietel de sase ani, Serban si trebuie sa recunosc ca, in ultima vreme, am ajuns de multe ori sa am senzatia ca stau la masa cu un om in miniatura.
Pune intrebari care ma iau prin surprindere, negociaza cu o perseverenta care ar face invidios orice lider sindical si, uneori, reuseste performanta de a-mi demonstra ca logica unui copil poate fi mai solida decat a unui adult care plateste taxe, voteaza si urmareste dezbaterile politice fara sa ceara ajutor medical.
Numai ca n-a fost mereu asa.
Au existat si anii aceia gloriosi, intre trei si cinci ani, cand aveam impresia ca discut cu rezultatul unui experiment genetic in care cineva combinase ADN de Hulk, Spiderman si un avocat care tocmai pierduse procesul vietii lui.
Avea, are gasca lui de prieteni: Damian, Milan, Andrei, Vladimir si alti cativa baieti care, luati separat, sunt absolut adorabili, dar care, pusi laolalta, puteau genera suficient haos cat sa destabilizeze o tara mica din Balcani si, dupa standardele ultimilor ani, probabil sa formeze si un guvern.
Puteau sa se certe o ora intreaga pentru ca soarele batea mai mult pe partea unuia decat pe partea celuilalt. Se contraziceau cu o pasiune incredibila despre cine este mai puternic, Superman sau un pirat inventat cu cinci minute inainte, cine ajunge primul, de parca erau la 400 m garduri. Se suparau pentru o masinuta, pentru o lopatica sau pentru faptul ca unul fusese declarat liderul unei expeditii imaginare pe Marte fara consultarea tuturor partilor implicate.
Noi, parintii, radeam de multe ori cu lacrimi. Alteori ne uitam unul la altul si pufaiam discret, pentru ca dupa doua ore de dezbateri despre supereroi, dragoni si extraterestri iti simteai creierul ca dupa un congres international de fizica cuantica aplicata.
Dar era normal. Erau copii, inca sunt.
Nimeni nu avea pretentia sa conduca ministere, sa administreze bugete sau sa ia decizii care afecteaza milioane de oameni.
Zilele trecute, pustiul meu a terminat gradinita si, recunosc, m-a lovit putin momentul.
Parca ieri se certa cu Damian pentru ca nu era de acord ca un T-Rex poate fi prieten cu Spiderman, iar acum il vedeam pe scena, serios, emotionat si cu aerul acela de copil care incepe sa lase in urma lumea gradinitei.
Si uitandu-ma la serbarea de final, mi-am dat seama cat suflet au pus Miha si Vale in copiii astia.
Nu-mi place expresia aceea clasica, „cadre didactice dedicate”, pentru ca suna a raport de partid din 1987 si-mi aduce aminte de educatoarea mea Doamna Lili care m-a pus la colt, pana am tampit...meritam, aveam gura mare de pe atunci.
Adevarul este mult mai simplu.
Fetele astea doua au fost senzationale.
Noi, parintii, am vazut un spectacol de treizeci de minute. Atat.
Cateva cantece, cateva poezii, zbenguieli si multa emotie.
Numai ca eu am copil acasa si stiu cum functioneaza lucrurile. Ca sa scoti treizeci de minute de ordine, sincronizare si disciplina dintr-o trupa de copii de gradinita trebuie sa muncesti pana iti ies ochii din cap. Trebuie sa repeti de zeci de ori, sa explici, sa reiei, sa calmezi, sa incurajezi si sa gasesti energie chiar si atunci cand simti ca nu mai ai de unde.
Privindu-le pe Miha si Vale, mi-am dat seama ca exista oameni care chiar isi fac meseria cu sufletul pe masa. Nu pentru aplauze, nu pentru diplome, nu pentru poze pe Facebook. Pur si simplu pentru ca le pasa.
Si exact atunci mi-a venit in minte politica romaneasca.
Pentru ca, dupa ce vezi doua educatoare reusind sa tina in frau cativa zeci de copii de gradinita, incepi inevitabil sa te intrebi cum se face ca o mana de oameni maturi, cu functii, doctorate, altii cu 8 clase, fara bac, consilieri, soferi, parveniti cu pretentii de oameni de stat, nu sunt capabili sa stea la aceeasi masa fara sa transforme fiecare discutie intr-o cearta pe galetuse.
De fiecare data cand deschid televizorul si urmaresc politica romaneasca, am senzatia ca acei copii au crescut, au primit costume, telefoane scumpe, masini cu sofer si functii publice, dar au ramas exact la acelasi nivel emotional.
Ba, uneori, am impresia ca micutii din grupa pustiului meu erau, sunt chiar mai maturi.
Ceea ce ma uimeste este ca, la gradinita, copiii se certau pentru lucruri imaginare.
Pentru cine este mai puternic: Batman sau Superman, cine conduce expeditia spre Marte, sau pentru cine are sabia mai lunga in jocul cu pirati.
In politica romaneasca, conflictul este aproape identic.
Doar ca miza nu mai este o sabie de plastic.
Este bugetul unei tari.
Nu se bat pentru jucarii, se bat pentru ministere ca la balamuc. Nu se cearta pentru galetuse, se cearta pentru functii.
Nu plang pentru ca alt copil a primit biscuitul mai mare, plang pentru ca alt partid a primit masina mai mare.
Si, paradoxal, dupa ani petrecuti printre copii, am ajuns la concluzia ca diferenta de maturitate nu este intotdeauna in favoarea adultilor.
La Cresa Nationala exista un sef de grupa pe nume Nicolae...Davidescu (orice asemanare cu Nicusor Dan, e pura intamplare).
Baiatul este inteligent, nimeni nu contesta asta. Rezolva puzzle-uri complicate, vede detalii pe care ceilalti nu le observa si, atunci cand este lasat sa lucreze singur, chiar face treaba buna.
Numai ca, atunci cand trebuie sa decida cine conduce jocul, intra intr-un proces de reflectie atat de profund incat ai impresia ca urmeaza sa aleaga noul Papa, nu copilul responsabil cu galetusile. Se gandeste, analizeaza, consulta, reanalizeaza si reflecteaza asupra propriei analize pana cand intreaga grupa ajunge sa se intrebe daca nu cumva ar fi fost mai simplu sa aleaga prin tragere la sorti.
In coltul opus sta Sorinel Grindescu.
Sorinel, mance-l rusinea, adora jocul democratic atata timp cat el tine mingea, cat timp el imparte jucariile, stabileste regulile si decide cine sta in primul rand la poza de grupa, armonia domneste peste tot.
In momentul in care cineva sugereaza ca poate ar fi bine ca si ceilalti copii sa aiba acces la jucarii, Sorinel se supara, se revolta, rastoarna castelul si anunta ca nu mai participa la joc, dupa care explica foarte serios ca vina apartine tuturor celorlalti.
Daca ar aluneca singur pe o coaja de banana, sunt convins ca ar cere imediat o comisie independenta care sa investigheze comportamentul suspect al bananei si posibilele ei legaturi cu grupurile ostile din parc.
Undeva prin mijlocul salii sta si Iliuta Bolojanescu
Iliuta are un defect grav, incearca sa faca ordine, stie, a mai facut si la el in curte, de arata mai bine ca peluza de la Versailles.
In timp ce restul copiilor golesc cutia cu biscuiti rezervata pentru toata saptamana, el intreaba daca nu cumva ar fi bine sa mai ramana ceva si pentru maine.
Din acel moment devine automat dusmanul distractiei.
Pentru copiii obisnuiti cu haosul, orice urma de disciplina pare tiranie, iar orice incercare de ordine este perceputa ca un atac brutal impotriva dreptului fundamental de a face praf tot ce atingi.
Si apoi este Paulica Predoianu.
Paul este un talent rar.
Dimineata construieste castelul cu tine. La pranz il darama impreuna cu adversarii tai. Seara vine sa te intrebe daca nu cumva ati putea colabora din nou de maine.
Daca exista doua tabere, Paul este in ambele.
Daca exista trei, este in toate trei.
Iar daca ramane singur in incapere, exista sanse reale sa se tradeze pe el insusi doar ca sa nu-si iasa din forma.
Mai este si Adrian Vestescu.
Adrian este copilul care ar face absolut orice pentru insigna de lider de grupa.
Daca maine educatoarea anunta ca functia se castiga stand intr-un picior, Adrianutul va deveni campion mondial la stat intr-un picior. Daca poimaine se obtine prin imitarea unei locomotive, il gasesti facand „ciu-ciu” pe holuri pana la epuizare.
Exista oameni ambitiosi, exista oameni oportunisti...si exista Adrian Vestescu
Si stau uneori seara, cu telecomanda in mana, gandindu-ma la Damian, Milan, Andrei, Vladimir si la toate certurile lor monumentale despre supereroi, pirati si dragoni.
Da, ne-au terminat nervii uneori, da, ne-au facut capul calendar. Da, am ascultat dezbateri interminabile despre cine este mai puternic intre Batman, Spiderman si un personaj inventat pe loc.
Dar aveau o scuza, aveau trei ani.
Oamenii pe care ii vedem astazi la televizor au trecut de mult de varsta la care ar trebui sa se certe pe galetuse. Au functii, salarii, consilieri, doctorate, masini de serviciu si pretentia ca reprezinta maturitatea politica a unei natiuni.
Si totusi, privind spectacolul oferit aproape zilnic, am ajuns la concluzia ca ani intregi am facut o comparatie profund nedreapta.
Fata de gradinita.
Copiii de acolo inca invata cum functioneaza lumea.
Multi dintre cei pe care ii vedem seara de seara la televizor ar fi trebuit sa stie deja.
Privind spre toata galagia din Cresa Nationala, sunt convins ca Miha si Vale ar face ceea ce nici consultantii, nici strategiile, nici sedintele de partid n-au reusit pana acum.
Ar fi serioase si ar spune simplu:
— Batem, batem palmele sa se faca liniste.
Si, pentru prima data dupa multa vreme, poate chiar s-ar face.
Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.
Merge si asa.
R.
Comentarii
Trimiteți un comentariu