Negociem orice, dar nu negociem principii

Exista un tip de comportament care m-a deranjat toata viata. Nici macar nu stiu daca "deranjat" este cuvantul potrivit. Mai degraba este genul de lucru care, de fiecare data cand l-am vazut, m-a facut sa pierd putin din respectul pe care il aveam pentru omul din fata mea.

Nu l-am observat doar in politica si nici nu cred ca politica are monopol pe el. L-am vazut peste tot unde exista putere, influenta si oameni dispusi sa faca aproape orice pentru validare. Forma se schimba, mecanismul ramane acelasi.

Probabil ca reactia mea are legatura si cu felul in care am fost crescut.

Tata este unul dintre acei oameni care au crezut toata viata ca exista lucruri pe care nu le negociezi. Nu a fost om politic, nu a avut functii importante si nici nu a cautat vreodata lumina reflectoarelor. In schimb, am vazut cu ochii mei ce inseamna sa ramai fidel unor principii chiar si atunci cand pretul este mare.

Au existat momente in care ar fi putut castiga mai mult, momente in care ar fi putut avansa mai repede sau si-ar fi putut face viata mai usoara daca ar fi spus ce trebuia spus persoanei potrivite. Nu a facut-o. Pur si simplu nu putea sa se priveasca in oglinda daca obtinea ceva compromitandu-se.

Nu mi-a tinut niciodata discursuri despre onoare, demnitate sau coloana vertebrala.

Am invatat toate lucrurile astea privindu-l.

Cred ca de aceea mi-a ramas in minte, peste ani, o fraza a lui Corneliu Coposu: negociem orice, dar nu negociem principii.

Mult timp am crezut ca este doar una dintre acele formule elegante pe care le citezi la aniversari sau in discursuri. Astazi cred ca spune ceva mult mai simplu si mai greu de aplicat. Functiile se negociaza, interesele se negociaza, strategiile se negociaza. Problemele apar atunci cand incepi sa negociezi exact lucrurile care ar trebui sa ramana fixe.

Poate de aceea scena pe care am vazut-o azi mi-a ramas atat de puternic in minte.

Nu am citit toate declaratiile si nici nu pretind ca stapanesc fiecare detaliu al momentului. Am vazut insa imaginile. Am vazut-o pe Diana Sosoaca luand cuvantul in fata lui Vladimir Putin. Am urmarit expresiile, tonul si reactia liderului rus, care parea sa savureze atentia cu un zambet greu de ignorat.

Prima imagine care mi-a venit in minte nu a fost una politica.

Mi-am amintit instant de toate momentele in care am vazut oameni renuntand la ceea ce credeau cu adevarat pentru a castiga aprobarea cuiva mai puternic.

Problema mea nu este ca un politician are opinii diferite, intr-o democratie, asta este normal.

Problema este omul caruia ii era adresata admiratia.

Vladimir Putin nu este doar un lider politic. Este omul al carui nume este legat de invazia Ucrainei, de represiunea opozitiei si de una dintre cele mai intunecate perioade prin care trece Europa in ultimele decenii.

Privind imaginile, mi-a fost greu sa scap de senzatia ca asist la ceva profund stanjenitor.

Poate tocmai de aceea scena aceasta mi-a ramas in minte. Nu din cauza scandalului, nu din cauza personajelor implicate. Ci pentru ca m-a facut sa ma gandesc din nou la acea idee simpla pe care am invatat-o acasa si pe care Coposu a formulat-o mai bine decat as putea eu vreodata.

Principiile sunt usor de invocat atunci cand nu te costa nimic.

Valoarea lor reala se vede in momentul in care renuntarea la ele ti-ar aduce un avantaj.

Iar asta este probabil motivul pentru care scena respectiva mi-a ramas in minte mult dupa ce am inchis videoclipul.

Pacat...

Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.

R.