Merge si asa

Romania 2026... Ba, eu nu stiu ce dracu' se intampla cu lumea asta, dar incep sa am senzatia ca am luat-o cu totii razna si ca nimeni nu mai stie unde e frana. Deschid stirile si vad razboaie, amenintari, drone, rachete, lideri care vorbesc despre inarmare si oameni care pomenesc Al Treilea Razboi Mondial de parca discuta despre vremea din weekend, dupa care ma uit la noi si ma gandesc ca, in tot balamucul asta, macar Romania ar putea sa stea cinci minute dracului linistita. Dar nu, normal ca nu! La noi parca exista cineva de serviciu care, atunci cand lucrurile dau semne ca s-ar putea calma, intra in camera si striga: Ba, stati asa, ca n-am terminat circul! Pana acum mai faceam misto, ma mai distram cu cate un dac liber care descoperise adevarul absolut intr-un clip de 1 mini,  mai radeam de cate unul care ne salva tara inainte de micul dejun si o mai salva o data seara, dar ma uit la cata ura s-a strans, la cat de repede sare lumea la gatul celuilalt si la cat de putin mai trebui...

Nu sunt fan USR. Zic asta de la inceput, ca sa nu pierdem vremea mai tarziu prin comentarii cu anchete ideologice, teste de puritate si intrebari despre cine ma plateste. Nu ma plateste nimeni, ceea ce, sincer, mi se pare chiar jignitor. La cate prostii se platesc in tara asta, fix eu scriu gratis. Nici cu AUR nu am vreo poveste de dragoste. Iar daca ma pui sa aleg intre USR si Calin Georgescu sau George Simion, votez USR fara sa-mi tremure mana, dar nici nu ma duc dupa aia acasa sa desfac sampania. E genul ala de alegere in care nu spui „asta vreau”, ci „bine, ba, hai cu asta, Doamne-ajuta”. Ca atunci cand ai de ales intre o masea scoasa si un sut in coaie. Nu devii fan stomatologie. Doar incepe dentistul sa ti se para un om foarte cumsecade. Acum cateva zile, culmea, exact despre asta vorbeam cu niste baieti dupa fotbal. Da, mai joc fotbal la 42 de ani. Ma rog, „joc” e mult spus. Ma prezint echipat, alerg cat ma tin articulatiile si incerc sa dau impresia ca stiu unde trebuie sa stau...

Ieri m-au mancat buricele degetelor sa scriu despre prima mea zi de scoala, din '91, comparata cu prima zi de scoala a fiului meu, din 2026, iar dupa ce am terminat mi-am zis ca gata, mi-am facut norma de educatie pentru saptamana asta si pot sa ma intorc linistit la stresul cotidian, nervi, rate, trafic si celelalte mici bucurii care tin un barbat viu si usor hipertensiv. Numai ca azi dimineata, pe la 6, am citit despre rezultatele PISA 2025. La 6, da. Nu pentru ca sunt vreun intelectual care se trezeste cu noaptea-n cap sa citeasca Friedrich Nietzsche sau rapoarte OECD la cafea, ci pentru ca locuiesc in Dubaiul Romaniei, Clujul de 5 stele, (ma rog, langa Cluj), raiul pe pamant ridicat sub inteleapta administrare a lui Emil Boc, unde ma trezesc la 6 ca sa am sanse rezonabile sa duc copilul la scoala pe 8  Asta e una dintre minunile Clujului: poti locui la cativa kilometri de scoala si totusi sa-ti pregatesti plecarea ca pentru traversarea Carpatilor. Asa ca pe la 6, in timp ce cop...

Ba, am imbatranit. Azi mi-am dus feciorul in prima lui zi de scoala. Emotii, flori, ghiozdane, copii, bunici, telefoane ridicate, mame care faceau poze, tati care incercau sa nu incurce si o agitatie generala de ziceai ca s-au bagat rotopercutoare cu cap Vidia la Lidl si au anuntat ca sunt doar 20 de bucati. Numai copilul meu parea relativ linistit. Eu, in schimb, in toata nebunia aia, m-am trezit gandindu-ma la prima mea zi de scoala. 1991, clasa 1, (n-am avut clasa zero), 38 de copii. Eram cu niste ochelari cat jumatate de fata, deh era Elton John la moda, nu fiti rai. Invatatoarea, d-ra Camelia, frumoasa de ziceai ca fusese repartizata la noi direct dintr-o reclama la sampon occidental. O geaca cu vreo patru numere mai mare, o pereche de Puma cu doua numere mai mari, adusi de tata din Ungaria pentru ca numarul meu nu se gasise, si doua felii de paine de cate patru centimetri grosime, cu dulceata intre ele. Si mi-am dat seama ca, desi teoretic eu si feciorul meu am facut acelasi lucr...

N-am mai scris de ceva vreme pe aici. Nu fiindca as fi devenit, intre timp, un om mai intelept, preocupat de familie, dezvoltare personala si alte lucruri pe care le invoca oamenii cand vor sa para ca absenta lor a avut un rost. Adevarul e mult mai modest: n-am avut chef. Dar Romania are prostul obicei sa nu te lase in pace. Stai linistit, iti vezi de treaba ta, mai deschizi o stire, mai inchizi repede doua, ca simti cum iti scade glicemia, si deodata apare una care incepe sa-ti manance buricele degetelor. E ca atunci cand auzi doi vecini certandu-se pe casa scarii. Initial nu te intereseaza, dupa trei minute ai televizorul dat mai incet si stii deja cine a pus bicicleta pe palier. Asa am ajuns eu, sambata, la Calin Georgescu prin Vaslui. Omul avea program: Codaesti, o fabrica de mobila din Lipovat, biserica, Podul Inalt. Un fel de circuit turistic national-suveranist, cu popor, productie, credinta si Stefan cel Mare, toate bifate intr-o singura zi, ce sa mai, pachet complet. Numai ca ...