Treceți la conținutul principal

Cand tai un post inutil si se clatina democratia




Romania e incredibila...

Daca spui “hai sa mai taiem din cheltuieli”, lumea reactioneaza de parca ai zis ca vin extraterestrii si le inchid primariile.

A iesit Ilie Bolojan si a zis ceva aproape obscen: poate n-ar mai trebui sa existe comune cu 180 de locuitori si 40+ angajati la primarie. Atat. N-a zis sa mute satul in Dubai, n-a zis sa desfiinteze gainile. Doar sa mai subtieze organigrama.

Si brusc – panica si urlete

Primari cu aer de oameni persecutati politic. Viceprimari care parca tocmai au aflat ca li se confisca stampila. Consilieri locali care explica grav, foarte grav, ca “nu se poate functiona in asemenea conditii”.

Care conditii?
Sa ai doar 10 oameni la primarie in loc de 14?
Hai sa fim seriosi.

La 200 de locuitori, daca faci o poza de grup, ies toti: primarul, consilierii, soferul, contabilul si doi veri care asteapta sa prinda post la urmatoarea rectificare.

Dar stai, ca nu e despre bani. Niciodata nu e despre bani. E despre identitatea locala, despre traditie,  despre specific

Specificul cui? Al bugetului?

A intrat si Sorin Grindeanu in scena, acest politician de 3 ron, sa ne spuna ca lucrurile sunt complicate. Sigur ca sunt complicate. Mai ales cand se apropie alegerile si fiecare primar e ca un mic director de sucursala electorala. Iti aduce voturi, iti mobilizeaza satul, iti face norma.

Brusc, fiecare angajat e indispensabil. Daca tai unul, cade democratia. Se inclina axa Pamantului.
Si nimeni, dar absolut nimeni, nu pomeneste de salarii, ca e urat. E lipsa de eleganta sa vorbesti de bani cand lupti pentru valorile satului romanesc.

Eu am o intrebare simpla: daca totul merge atat de bine, de ce sunt satele goale? De ce sunt jumatate din case inchise si restul cu poarta legata cu sarma?

Dar primaria e full. Acolo e activitate. Stampile, dosare cu sina, solitaire, sedinte. O energie fantastica, cateodata imi vine sa plang de mila lor.

Noi vrem tara ca afara, dar fara partea aia incomoda in care mai tai din posturi inutile. Vrem eficienta, dar cu tot aparatul intact. Ne dorim schimbare, dar fara sa deranjam pe nimeni. E ca si cum eu imi doresc sa arat tipla, dar fara sa ma duc la sala, fara sa mananc avocado si nici sa nu imi fac abdomenul sita de la Munjaro. 

Romania e singura tara unde reforma trebuie sa fie delicata, FOARTE delicata. Sa taie doar din aer, eventual.
In rest, sa nu se atinga nimic. Ca e sensibil.

Ma rog. Daca mai continuam asa, o sa ajungem sa avem comune cu 100 de oameni si 100 de functii. Perfect echilibru, fiecare locuitor – un consilier.

Si tot noi o sa ne miram de ce nu ne ajung banii.

Dar na… probabil sunt eu bou si nu inteleg administratia.

Sau poate nu.
Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.
R.


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Ce nu se mosteneste la notar

Nu mai stiu cand am scris ultima oara aici. Cred ca au trecut cateva zile bune, timp in care n-au lipsit nici subiectele si nici motivele sa ma enervez. Daca as fi vrut, as fi putut scrie aproape zilnic despre politica, despre oameni care isi schimba convingerile cu o usurinta care a incetat de mult sa ma mai surprinda sau despre sentimentul tot mai apasator ca, in zilele noastre, caracterul a ajuns sa fie privit mai degraba ca un inconvenient decat ca o calitate. Am deschis blogul de cateva ori in ultimele zile, am scris cateva randuri, si le-am sters aproape imediat. Nu pentru ca n-as mai avea ce spune. Din contra. Doar ca, indiferent de unde incepeam, ajungeam mereu in acelasi loc. Sambata trecuta l-am condus pe tata pe ultimul drum. Nu vreau sa transform articolul asta intr-un omagiu. Sunt aproape convins ca n-ar fi fost deloc incantat. M-ar fi intrebat de ce m-am apucat sa pierd vremea cu texte despre el cand as fi putut scrie despre Dan Coe, farmecul vietii sau despre politicieni...

1 ianuarie: ziua in care ne mintim frumos

1 ianuarie ma prinde cu un cappuccino in mana, genul de bautura care nu e nici cafea, nici desert, dar ma reprezinta perfect, si cu aceleasi promisiuni reciclate, pe care le scot anual de la naftalina ca pe o geaca veche ce nu-mi mai vine, dar pe care refuz s-o arunc pentru ca, cine stie, poate anul asta slabesc sau ma schimb suficient cat sa se potriveasca din nou. Imi promit, de exemplu, ca n-o sa mai mananc prostii aiurea, ca n-o sa mai ajung in punctul ala in care foamea imi sare siguranta si ajung sa tratez un snickers ca pe o urgenta nationala, ca o sa mananc normal, echilibrat, sanatos, dupa care imi explic foarte logic ca doua snickers-uri nu inseamna exces, ci management emotional de criza. Tot acum imi jur solemn ca ma apuc de alergat, de sala, de orice activitate fizica suna bine in cap si complet ostil in realitate, mai ales dupa primele trei miscari. Imi mai promit si ca o sa cheltui mai cumpatat, ca o sa cumpar doar lucruri de calitate, atent alese, nu toate mizeriile de ...

Lumea se duce dracu', dar ne-am obisnuit!

Parca a fost mereu acolo, nici nu mai stiu cand a inceput nebunia asta...dar razboiul dintre Rusia si Ucraina nu mai e de mult o stire care sa te faca sa ridici capul din telefon, a devenit un zgomot de fond, genul ala care sta acolo de vreo patru ani si pe care ajungi sa-l accepti fara sa vrei. Poate asta e partea cea mai nelinistitoare, nu ca exista, ci ca s-a asezat in decor si intre timp peste el s-au mai pus alte tensiuni, alte conflicte, alte situatii delicate, una peste alta, pana cand nu mai apuci sa le digeri pe rand. Zgomot si durere, din nou, peste tot. Pe fondul asta, China si Taiwanul stau fata in fata ca doi vecini care se prefac civilizati doar pentru ca inca nu s-a ajuns la scandal, Africa pare prinsa intr-un sir de conflicte pe care nici nu le mai numeri, pentru ca oricum se suprapun, Iran si Israelul se tatoneaza nervos, cu miscari mici si priviri lungi, genul de tensiune care nu explodeaza, dar nici nu dispare, iar undeva peste ocean, marele presed...