Generalii din sufragerie

Ba, e fascinant ce se intampla.

48% analfabeti functional. Aproape jumatate. Si totusi, in doua zile, avem mai multi specialisti in Orientul Mijlociu decat are Ministerul de Externe.

Parca s-a trimis notificare: "Iran, iesim la analiza."

Si poate exagerez. Poate ma enerveaza prea tare. Dar prefer sa ma enervez decat sa ma prefac ca nu vad.

Cum ajungi, peste noapte, expert in doctrine militare, tu, absolvent magna cum laude de 10 clase la seral, sectia "prelucrare prin aschiere"? Tu care acum o luna ma intrebai daca NATO e ceva model de masina si sa te las in pace pt ca "oricum toti sunt mana-n mana"?

Nu ma deranjeaza ca nu stii. Serios. Nici eu nu stiu multe, sunt chiar bou la fizica cuantica, operatii pe creier, ce sa mai, sunt cu retard sever chiar si la montat mobila de la Ikea. Dar eu spre deosebire, tac, intreb, etc

Ma deranjeaza siguranta aia obraznica. Tonul de om care a descifrat harta lumii intre doua scroll-uri. Aroganta aia de "eu am inteles ce voi, turma, nu pricepeti".

Analfabetul functional nu e doar omul care nu intelege un text. E omul care nu intelege ca nu intelege. Si cand peste asta mai torni suveranism de Facebook si trei postari de-ale lui Lulea Pulea, Simion doi neuroni sau guru Georgescu, pe care le dai share cu aer de revelatie divina… iese delir.

Intre timp, oameni reali mor. Dar noi facem analiza. Cu voce grava si concluzii ferme.

Si da, probabil si eu gresesc. Diferenta e ca atunci cand nu stiu suficient, spun "u stiu". Nu tin briefing-uri despre Iran intre doua urlaturi de Superman ale baiatului meu.

48% nu inseamna conspiratie globala.

Inseamna orgoliu mai mare decat competenta.

Gresesc, inseamna prostie mare.

Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce nu se mosteneste la notar

Nu mai stiu cand am scris ultima oara aici. Cred ca au trecut cateva zile bune, timp in care n-au lipsit nici subiectele si nici motivele sa ma enervez. Daca as fi vrut, as fi putut scrie aproape zilnic despre politica, despre oameni care isi schimba convingerile cu o usurinta care a incetat de mult sa ma mai surprinda sau despre sentimentul tot mai apasator ca, in zilele noastre, caracterul a ajuns sa fie privit mai degraba ca un inconvenient decat ca o calitate. Am deschis blogul de cateva ori in ultimele zile, am scris cateva randuri, si le-am sters aproape imediat. Nu pentru ca n-as mai avea ce spune. Din contra. Doar ca, indiferent de unde incepeam, ajungeam mereu in acelasi loc. Sambata trecuta l-am condus pe tata pe ultimul drum. Nu vreau sa transform articolul asta intr-un omagiu. Sunt aproape convins ca n-ar fi fost deloc incantat. M-ar fi intrebat de ce m-am apucat sa pierd vremea cu texte despre el cand as fi putut scrie despre Dan Coe, farmecul vietii sau despre politicieni...

1 ianuarie: ziua in care ne mintim frumos

1 ianuarie ma prinde cu un cappuccino in mana, genul de bautura care nu e nici cafea, nici desert, dar ma reprezinta perfect, si cu aceleasi promisiuni reciclate, pe care le scot anual de la naftalina ca pe o geaca veche ce nu-mi mai vine, dar pe care refuz s-o arunc pentru ca, cine stie, poate anul asta slabesc sau ma schimb suficient cat sa se potriveasca din nou. Imi promit, de exemplu, ca n-o sa mai mananc prostii aiurea, ca n-o sa mai ajung in punctul ala in care foamea imi sare siguranta si ajung sa tratez un snickers ca pe o urgenta nationala, ca o sa mananc normal, echilibrat, sanatos, dupa care imi explic foarte logic ca doua snickers-uri nu inseamna exces, ci management emotional de criza. Tot acum imi jur solemn ca ma apuc de alergat, de sala, de orice activitate fizica suna bine in cap si complet ostil in realitate, mai ales dupa primele trei miscari. Imi mai promit si ca o sa cheltui mai cumpatat, ca o sa cumpar doar lucruri de calitate, atent alese, nu toate mizeriile de ...

Lumea se duce dracu', dar ne-am obisnuit!

Parca a fost mereu acolo, nici nu mai stiu cand a inceput nebunia asta...dar razboiul dintre Rusia si Ucraina nu mai e de mult o stire care sa te faca sa ridici capul din telefon, a devenit un zgomot de fond, genul ala care sta acolo de vreo patru ani si pe care ajungi sa-l accepti fara sa vrei. Poate asta e partea cea mai nelinistitoare, nu ca exista, ci ca s-a asezat in decor si intre timp peste el s-au mai pus alte tensiuni, alte conflicte, alte situatii delicate, una peste alta, pana cand nu mai apuci sa le digeri pe rand. Zgomot si durere, din nou, peste tot. Pe fondul asta, China si Taiwanul stau fata in fata ca doi vecini care se prefac civilizati doar pentru ca inca nu s-a ajuns la scandal, Africa pare prinsa intr-un sir de conflicte pe care nici nu le mai numeri, pentru ca oricum se suprapun, Iran si Israelul se tatoneaza nervos, cu miscari mici si priviri lungi, genul de tensiune care nu explodeaza, dar nici nu dispare, iar undeva peste ocean, marele presed...

Merge si asa

Faceți căutări pe acest blog