Ba, am imbatranit.
Azi mi-am dus feciorul in prima lui zi de scoala.
Emotii, flori, ghiozdane, copii, bunici, telefoane ridicate, mame care faceau poze, tati care incercau sa nu incurce si o agitatie generala de ziceai ca s-au bagat rotopercutoare cu cap Vidia la Lidl si au anuntat ca sunt doar 20 de bucati.
Numai copilul meu parea relativ linistit.
Eu, in schimb, in toata nebunia aia, m-am trezit gandindu-ma la prima mea zi de scoala.
1991, clasa 1, (n-am avut clasa zero), 38 de copii.
Eram cu niste ochelari cat jumatate de fata, deh era Elton John la moda, nu fiti rai.
Invatatoarea, d-ra Camelia, frumoasa de ziceai ca fusese repartizata la noi direct dintr-o reclama la sampon occidental.
O geaca cu vreo patru numere mai mare, o pereche de Puma cu doua numere mai mari, adusi de tata din Ungaria pentru ca numarul meu nu se gasise, si doua felii de paine de cate patru centimetri grosime, cu dulceata intre ele.
Si mi-am dat seama ca, desi teoretic eu si feciorul meu am facut acelasi lucru, am mers pentru prima data la scoala, practic am participat la doua evenimente complet diferite, organizate in doua Romanii care par sa mai aiba in comun limba, imnul si faptul ca parintii habar n-au ce fac, dar incearca sa nu se vada.
Au trecut 35 de ani.
Si s-au intamplat niste lucruri.
Prima diferenta dintre cele doua generatii se vede inca dinainte sa iesi pe usa.
Azi mi-am imbracat copilul cu haine care ii vin. Pare o banalitate, dar pentru cine a copilarit la inceputul anilor '90 este aproape o declaratie de prosperitate. Haine pe marimea copilului? Cum adica sa cumperi ceva care ii este bun acum? Unde este viziunea pe termen lung? Unde este responsabilitatea financiara?
Mama imi cumpara haine pentru mine cel din viitor. Eu eram doar primul utilizator.
Geaca mea din clasa I, cred ca era cu vreo patru numere mai mare si fusese aleasa dupa un calcul simplu: daca tot dam bani pe ea, trebuie sa o poarte copilul pana cand termina macar ciclul primar.
Cand am imbracat-o prima data, mainile mi se terminau undeva prin interiorul manecilor si exista posibilitatea reala sa pot fi inchis complet in ea, ca intr-un sac de dormit.
Mama, in schimb, o analiza satisfacuta si spunea ca este "putin larguta", expresie care in vocabularul mamelor din anii '90 acoperea orice interval dintre "ii vine bine" si "ar putea fi purtata de un adult de 90 de kilograme".
Mi-a fost buna ani de zile.
Cred ca prin clasa a VI-a ajunsese, in sfarsit, sa-mi vina perfect, moment in care probabil mama s-a uitat la ea si s-a gandit ca ar fi cazul sa-mi cumpere alta, evident suficient de mare incat sa ma tina pana la facultate.
Cu incaltamintea lucrurile stateau si mai bine, pentru ca eu aveam Puma.
Puma adevarati, adusi de tata din Ungaria...ba voi realizati ca tata s-a dus 20 de ore cu trenul pt o pereche de sneakersi?
Astazi fraza asta nu mai inseamna mare lucru. Intri pe internet, alegi modelul, culoarea, marimea, platesti, iar a doua zi te suna curierul ca este jos si, daca nu cobori in 14 secunde, pleaca.
In 1991, faptul ca tata adusese Puma din Ungaria ma plasa undeva intre copil important, ceva interlop fara fapte sau traficant international de produse occidentale.
Singura problema era ca nu gasise numarul meu. Asa ca luase cu doua numere mai mari. Evident, doar nu era sa se intoarca din Ungaria fara Puma pentru copil pentru un detaliu atat de nesemnificativ cum ar fi faptul ca nu-i vin.
Cand mergeam, piciorul meu avea nevoie de o fractiune de secunda ca sa comunice adidasului incotro ne indreptam. Cand alergam si ma opream, exista senzatia ca Puma ar mai fi vrut sa continue putin fara mine.
Dar tata avea aceeasi filozofie economica precum mama:
"Ce daca-s mari? Iti creste piciorul."
Parintii nostri aveau o incredere extraordinara in cresterea noastra.
Orice problema de compatibilitate dintre copil si obiect se rezolva prin crestere.
Mare geaca? Cresti.
Mari pantalonii? Cresti.
Mare bicicleta? Cresti.
Mari adidasii? Cresti.
Practic, noi nu primeam lucruri care ni se potriveau, primeam obiective de dezvoltare fizica.
Azi, in schimb, copilul meu a plecat spre scoala cu hainele lui, pe marimea lui, cu incaltamintea pe marimea lui si cu un ghiozdan despre care am aflat ca trebuie sa indeplineasca mai multe criterii ergonomice decat indeplinea scaunul Oltcitul cu care tata ma ducea prin tara. (rahat, mint..mergeam duminica la rau)
Si, uitandu-ma la mostenitorul meu, mi-am dat seama ca pana si ghiozdanul spune foarte multe despre distanta dintre 1991 si 2026.
Noi aveam un ghiozdan daca aveam noroc si, daca fermoarul se inchidea iar ambele bretele erau inca atasate de restul constructiei, produsul era considerat perfect functional.
Nu stiu daca era ergonomic si nici nu-mi amintesc ca cineva sa fi folosit cuvantul "ergonomic" in jurul meu in copilarie.
Daca te durea umarul drept, mutai ghiozdanul pe stangul si tocmai rezolvasesi problema prin medicina traditionala romaneasca.
Astazi avem spate intarit, bretele late, compartimente, buzunar pentru sticla, cutie pentru mancare si probabil o distributie a greutatii calculata de oameni care au terminat o facultate pentru asta.
Si in ghiozdan exista rechizitele.
Aici am descoperit ca prima zi de scoala din 2026 presupune o logistica pe langa care aprovizionarea unui mic magazin satesc din 1990 pare o operatiune simpla.
Caiete, creioane, carioci, acuarele, pensule, lipici, foarfeca, hartie colorata, plastilina, mape, dosare, servetele uscate, servetele umede si alte obiecte despre care eu am aflat ca exista abia cand am devenit parinte.
Noi aveam caiete, creioane, guma si penar, iar daca aveai penar din ala cu doua etaje, nu mai erai elev, erai actionar majoritar in clasa...daca mai aveai si carioci multe, deja ceilalti copii negociau cu tine.
Numai ca adevaratul soc a venit cand am ajuns la scoala si am vazut clasa.
Douazeci si cinci de copii.
Mi s-au parut multi pentru aproximativ trei secunde, dupa care mi-am amintit ca noi eram 38.
Treizeci si opt de copii intr-o singura clasa.
Astazi discutam, pe buna dreptate, despre atentia individuala acordata copilului, despre ritmul fiecaruia, despre integrare si despre relatia lui cu cadrul didactic.
In 1991, la 38 de copii, primul obiectiv rezonabil era ca invatatoarea sa reuseasca sa asocieze pana la Craciun fiecare fata cu un nume.
Cand eram toti prezenti, clasa noastra nu mai semana cu o clasa, ci cu sala de asteptare din Gara de Nord inainte de sarbatori.
Erau copii peste tot, banci peste tot, haine peste tot, iar daca stateai in ultima banca si erai chemat la tabla aveai timp, pana ajungeai, sa-ti reconsideri raspunsul, viitorul si eventual alegerile facute pana atunci in viata.
Cu toate astea, functiona, nu stiu exact cum, dar functiona. Probabil pentru ca o parte importanta din educatia noastra nu se numea educatie.
Se numea "te descurci".
"Te descurci" era materia pe care o faceam zilnic, fara manual si fara nota.
Ti-e sete? Te descurci.
Ai uitat ceva acasa? Te descurci.
Nu stii ce tema avem? Te descurci.
Te-ai certat cu un coleg? Te descurci.
Ai pierdut cheia de la gat? Aici nu te mai descurci, aici te rogi sa ajunga mama acasa inainte sa afle tata.
Astazi, inainte ca al meu copil sa intre in clasa, noi, adultii, eram acolo cu telefoanele pregatite, pentru ca prima zi de scoala din 2026 nu se poate intampla pur si simplu.
Ea trebuie documentata.
Am facut poze. Poze in curte inainte sa plecam, in fata scolii, poza cu mine, faara mine, cu mama-sa, cu bunica, poza in care se uita frumos, poza in care nu se mai uita frumos pentru ca s-a saturat sa-i spun sa se uite frumos.
Probabil exista deja mai multe fotografii cu prima lui zi de scoala decat exista cu primii mei zece ani de viata.
In 1991 aveai poze daca se nimerea ca cineva sa aiba aparat, film in aparat, baterii unde era cazul si, foarte important, sa nu fi facut deja 34 de fotografii la mare si sa descopere peste sase luni, cand developa filmul, ca jumatate sunt miscate.
Noi n-am crescut cu cloud, cloud-ul nostru era mama. Mama tinea minte tot.
Cu ce eram imbracat, cine statea cu mine in banca, cum o chema pe invatatoare, cine m-a impins, ce copil nu i-a placut ei "din prima" si ce mama i s-a parut "cam asa".
Google poate pierde date, mama nu.
Si tot mama era centrul sistemului de comunicare scoala-familie, numai ca reteaua de transmisie eram eu.
Astazi exista grupul de WhatsApp al parintilor, aceasta inventie extraordinara care a reusit sa transforme o intrebare simpla, precum "maine trebuie caietul verde?", intr-o conferinta internationala cu 67 de mesaje, trei interpretari, doua fotografii si un parinte care raspunde la ora 23:18 la o intrebare pusa cu sase ore in urma. Mama 1, mama 2, etc...love you Bobita!
In anii '90 comunicarea era mult mai eficienta.
Invatatoarea spunea:
"Sa le spuneti parintilor ca..."
Tu ajungeai acasa.
Mama intreba:
"V-a spus ceva d-ra invatatoare?"
"Nu."
Si informatia murea acolo.
Fara reply all, fara notificari, fara screenshot.
Daca era ceva cu adevarat important, exista carnetul.
Carnetul era notificarea push a anilor '90, numai ca avea un dezavantaj major: trebuia sa-l prezinti personal parintelui si uneori continea informatii pe care nu erai deloc interesat sa le distribui.
La fel era si cu notele.
Astazi parintele poate afla aproape instant ce face copilul la scoala.
Noi am trait intr-o perioada minunata in care intre nota luata si aflarea ei de catre parinte putea exista o fereastra operationala de cateva zile, uneori chiar saptamani.
Aveai timp sa pregatesti terenul, sa devii brusc foarte cuminte, sa duci gunoiul fara sa ti se spuna si sa astepti momentul potrivit pentru comunicarea rezultatelor.
Generatia noastra n-a inventat social media, dar a inventat managementul reputatiei. Si nici localizarea copilului nu era foarte complicata.
Astazi stim cand intra, cand iese, cine il ia, unde merge si putem comunica permanent.
In 1991 plecam afara dupa-amiaza, iar sistemul de localizare folosit de mama nu avea sateliti, GPS sau internet.
Avea geam.
La un moment dat se deschidea un geam la etaj si se auzea numele tau strigat peste tot cartierul.
Daca raspundeai "DAAAA!", sistemul confirmase pozitia.
Daca urma "ACASAAAA!", sesiunea se inchisese.
Acoperirea era exceptionala si functiona inclusiv printre blocuri.
La fel si activitatile extrascolare.
Astazi putem alege intre inot, engleza, fotbal, sah, robotica, programare, muzica si atatea altele incat uneori am senzatia ca, daca nu suntem atenti, copilul va avea agenda unui middle manager inainte sa-i cada toti dintii de lapte.
Noi aveam "afara".
Afara era un program educational interdisciplinar.
Faceam sport prin fotbal, negociere prin stabilirea echipelor, economie prin schimburile de surprize Turbo, managementul conflictului cand cineva lua mingea si pleca acasa, educatie rutiera cand trebuia sa recuperam mingea dintre masini si medicina de urgenta cand veneam cu genunchiul julit si mama punea ceva pe rana care ustura atat de tare incat uitai instantaneu de accident.
Nu spun ca era mai bine si nici ca astazi este mai rau.
Cred ca avem prostul obicei, cand devenim parinti, sa transformam propria copilarie intr-o epoca de aur in care copiii alergau liberi printre blocuri, mancau paine cu salam si deveneau, printr-un miracol greu de explicat, adulti functionali.
Adevarul este ca lumea noastra avea si multe lucruri proaste, numai ca memoria are prostul obicei sa pastreze adidasii Puma si sa stearga frigul din clase.
La fel cum lumea copiilor nostri are lucruri extraordinare pe care noi nu le-am avut.
Au acces la informatie, au parinti mult mai atenti la ce simt, au profesori care, cel putin in teorie, nu mai considera frica instrument pedagogic, au posibilitati pe care noi nici nu stiam sa ni le imaginam si cresc intr-o lume infinit mai mare decat cartierul dintre blocurile noastre.
Numai ca noi, parintii din 2026, avem ceva ce parintii nostri nu aveau.
Avem acces permanent la toate motivele pentru care ar trebui sa ne facem griji. Mama nu putea cauta la 11 noaptea copil clasa I tine gresit creionul, efecte pe termen lung. Nu putea citi 14 articole despre trauma primei zile de scoala, nu putea compara invatatoarea mea cu alte 27 de invatatoare si nu putea intreba 38 de necunoscuti daca este normal ca eu sa nu vreau sa povestesc ce am facut la scoala.
Ea avea mult mai putina informatie si, din cauza asta, uneori cred ca avea mai multa liniste.
Ma imbraca in geaca aia enorma, imi punea in picioare Puma aia in care puteam sa mai iau un pasager, imi dadea ghiozdanul, imi spunea sa fiu cuminte si ma trimitea in lume.
Astazi eu verific daca al meu are tot.
Apa.
Pachet.
Servetele.
Rechizite.
Haine.
Ghiozdan.
Totul este pregatit, verificat, fotografiat si, daca ar fi dupa noi, probabil am pune si un AirTag (sau cum traznet ii zice) pe invatatoare.
Si totusi, in momentul in care l-am vazut intrand in clasa, cu ceilalti 24 de copii, s-a intamplat ceva ce n-are nicio legatura nici cu 1991, nici cu 2026.
Pentru cateva secunde n-am mai vazut scoala de azi.
M-am vazut pe mine.
M-am vazut mic, in geaca aia absurda, cu adidasii prea mari, intrand intr-o clasa cu 38 de copii, in timp ce undeva in spatele meu mama ramanea si se uita dupa mine.
Nu-mi amintesc exact ce mi-a spus in dimineata aia, daca mi-a fost frica, sau daca mi-a placut prima zi.
Dar acum, dupa 35 de ani, cred ca stiu foarte bine cum s-a simtit ea.
Pentru ca azi am ramas eu in spate. Si poate ca asta este singura paralela care conteaza cu adevarat.
Se schimba scoala, se schimba hainele, dispar penarele cu doua etaje, apar table inteligente, cataloage electronice si grupuri de WhatsApp, clasele ajung de la 38 la 25 de copii, iar adidasii pot fi comandati in marimea corecta fara ca tata sa treaca granita in Ungaria.
Dar vine o dimineata in care iti duci copilul pana la usa unei clase, ii spui ceva ce probabil nu va tine minte si il vezi cum pleaca de langa tine spre o lume in care, pentru prima data, nu vei fi langa el la fiecare pas.
Si atunci intelegi ca 35 de ani au trecut foarte repede. Atat de repede incat parca ieri eram eu ala cu Puma prea mari.
Astazi sunt tatal care se uita dupa copil.
Iar undeva intre cele doua imagini incap 35 de ani, doua Romanii si aceeasi intrebare pe care probabil si-a pus-o mama in 1991, numai ca ea n-avea Google ca sa o caute:
Oare o sa fie bine?
Probabil ca da.
Pana la urma, mie mi-a crescut piciorul.
Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.
Merge si asa.
R.
Comentarii
Trimiteți un comentariu