Treceți la conținutul principal

AUR la intretinere


Am vazut la viata mea suficiente certuri pe bani ca sa stiu ca exista un moment precis in care orice relatie umana, indiferent cat de solida pare, poate fi distrusa de o suma suficient de mica.

Nu vorbesc de mosteniri, milioane sau terenuri la marginea Clujului, unde oricum un hectar valoreaza deja cat PIB-ul unei tari africane. Vorbesc de bani marunti. Nota impartita la restaurant, benzina pentru concediu, intretinerea la bloc, cei 50 de lei pe care i-ai dat unui prieten in 2007 si despre care sustii ca ai uitat, desi n-ai uitat absolut deloc.

Dar niciodata n-am vazut pana acum o miscare politica ridicata in apararea neamului romanesc, a demnitatii nationale si, presupun, a celor 14 miliarde de daci nedescoperiti de arheologia oficiala, ajungand la faza:

– Ba, ti-ai platit cotizatia?

Aici suntem.

Petrisor Peiu spune ca, din informatiile primite de la Secretariatul General al AUR, Marius Lulea nu si-ar fi platit cotizatia mai bine de un an si, din cauza asta, nu mai este membru al partidului. Lulea spune ca Peiu minte si scoate dovada platii. Mai mult, omul sustine ca si-a platit cotizatia pentru 2026, 2027 si 2028.

Recunosc ca aici Lulea m-a impresionat.

Eu nu reusesc uneori sa-mi platesc abonamentul la telefon inainte sa-mi vina mesajul ala usor pasiv-agresiv de la operator. Omul si-a platit apartenenta politica pana in 2028.

Asta nu mai e cotizatie, e early booking.

Si tocmai cand credeam ca povestea nu mai are unde sa urce, Lulea le cere lui George Simion si Dan Dungaciu sa arate si ei dovezile ca si-au platit cotizatiile.

Minunat.

Miscarea care urma sa salveze Romania a ajuns la sedinta de bloc.

Mai lipseste un tabel lipit la intrarea in sediul AUR:

APARTAMENTUL 1 – SIMION – RESTANTA APRILIE
APARTAMENTUL 2 – DUNGACIU – DE VERIFICAT
APARTAMENTUL 3 – LULEA – ACHITAT PANA IN 2028


Am un copil de sase ani si am asistat, de-a lungul timpului, la negocieri geopolitice mai serioase pentru o lopatica in parc.

– E a mea.

– Nu e a ta.

– Ba e a mea.

– Arata.

– Uite.

– Nu aia.

Cam asta inteleg ca se intampla acum intr-un partid parlamentar, numai ca la copii intervine, de regula, un adult.

Aici e problema, nu stiu cine e adultul.

Si imi place enorm disproportia. Ani intregi am auzit despre globalisti, Bruxelles, tradatori, suveranitate si toate pericolele care pandesc patria din boscheti. Te astepti ca, atunci cand se produce marea ruptura, motivul sa fie unul pe masura. O batalie doctrinara, o. viziune diferita despre tara, Basarabia, NATO sau macar Stefan cel Mare altoit cu Mihaita hal viteaz.

Nu!!

Cotizatia.

Pana la urma, poate ca aici se vede cel mai bine diferenta dintre politica imaginata si politica reala. In fata camerelor salvezi neamul, in spatele camerelor cauti OP-ul.

Si mai exista ceva superb: Lulea spune ca discutia a ajuns intr-o „zona penibila” si ca partidul ar trebui sa se concentreze pe problemele reale ale romanilor.

Corect.

Numai ca eu as mai lasa-o putin.

Nu mult.

Macar pana aflam daca Simion are cotizatia la zi.

Fiindca ar fi pacat ca omul sa lupte cu Bruxelles-ul, Soros, sistemul, globalismul si dusmanii milenari ai poporului roman, iar la final sa-l invinga contabilitatea.

Ar fi prea romanesc...si nici macar nu am ajuns la fondul de rulment
Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.
R.




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce nu se mosteneste la notar

Nu mai stiu cand am scris ultima oara aici. Cred ca au trecut cateva zile bune, timp in care n-au lipsit nici subiectele si nici motivele sa ma enervez. Daca as fi vrut, as fi putut scrie aproape zilnic despre politica, despre oameni care isi schimba convingerile cu o usurinta care a incetat de mult sa ma mai surprinda sau despre sentimentul tot mai apasator ca, in zilele noastre, caracterul a ajuns sa fie privit mai degraba ca un inconvenient decat ca o calitate. Am deschis blogul de cateva ori in ultimele zile, am scris cateva randuri, si le-am sters aproape imediat. Nu pentru ca n-as mai avea ce spune. Din contra. Doar ca, indiferent de unde incepeam, ajungeam mereu in acelasi loc. Sambata trecuta l-am condus pe tata pe ultimul drum. Nu vreau sa transform articolul asta intr-un omagiu. Sunt aproape convins ca n-ar fi fost deloc incantat. M-ar fi intrebat de ce m-am apucat sa pierd vremea cu texte despre el cand as fi putut scrie despre Dan Coe, farmecul vietii sau despre politicieni...

1 ianuarie: ziua in care ne mintim frumos

1 ianuarie ma prinde cu un cappuccino in mana, genul de bautura care nu e nici cafea, nici desert, dar ma reprezinta perfect, si cu aceleasi promisiuni reciclate, pe care le scot anual de la naftalina ca pe o geaca veche ce nu-mi mai vine, dar pe care refuz s-o arunc pentru ca, cine stie, poate anul asta slabesc sau ma schimb suficient cat sa se potriveasca din nou. Imi promit, de exemplu, ca n-o sa mai mananc prostii aiurea, ca n-o sa mai ajung in punctul ala in care foamea imi sare siguranta si ajung sa tratez un snickers ca pe o urgenta nationala, ca o sa mananc normal, echilibrat, sanatos, dupa care imi explic foarte logic ca doua snickers-uri nu inseamna exces, ci management emotional de criza. Tot acum imi jur solemn ca ma apuc de alergat, de sala, de orice activitate fizica suna bine in cap si complet ostil in realitate, mai ales dupa primele trei miscari. Imi mai promit si ca o sa cheltui mai cumpatat, ca o sa cumpar doar lucruri de calitate, atent alese, nu toate mizeriile de ...

Lumea se duce dracu', dar ne-am obisnuit!

Parca a fost mereu acolo, nici nu mai stiu cand a inceput nebunia asta...dar razboiul dintre Rusia si Ucraina nu mai e de mult o stire care sa te faca sa ridici capul din telefon, a devenit un zgomot de fond, genul ala care sta acolo de vreo patru ani si pe care ajungi sa-l accepti fara sa vrei. Poate asta e partea cea mai nelinistitoare, nu ca exista, ci ca s-a asezat in decor si intre timp peste el s-au mai pus alte tensiuni, alte conflicte, alte situatii delicate, una peste alta, pana cand nu mai apuci sa le digeri pe rand. Zgomot si durere, din nou, peste tot. Pe fondul asta, China si Taiwanul stau fata in fata ca doi vecini care se prefac civilizati doar pentru ca inca nu s-a ajuns la scandal, Africa pare prinsa intr-un sir de conflicte pe care nici nu le mai numeri, pentru ca oricum se suprapun, Iran si Israelul se tatoneaza nervos, cu miscari mici si priviri lungi, genul de tensiune care nu explodeaza, dar nici nu dispare, iar undeva peste ocean, marele presed...