Treceți la conținutul principal

In ce lume imi trimit eu copilul maine dimineata?



Lumea asta e bolnava...bolnava de tot.

Ce s-a intamplat la Bistrita este ingrozitor. O profesoara si un elev ranit, un copil de 13 ani care a ajuns sa atace cu un cutit intr-o scoala, iar anchetatorii incearca acum sa stabileasca inclusiv daca originea unui alt copil a avut vreo legatura cu atacul, nu se stiu inca toate motivele.

Dar numai gandul ca un copil ar putea deveni tinta violentei pentru ca nu este suficient de roman in ochii altuia, ca nu are sangele ala pur de dac despre care unii vorbesc de parca ar fi cine stie ce realizare personala, imi provoaca o furie pe care cu greu o pot explica.

Am citit stirea si primul lucru la care m-am gandit n-a fost politica. Nici AUR, nici Lavric, nici Tanasa, nici toate discursurile care ma scot din minti de ani de zile.

M-am gandit la copilul meu.

La diminetile in care il las la scoala si plec mai departe, cu mintea deja la lucrurile pe care le am de facut. La faptul ca, uneori, ma grabesc si nici macar nu mai stau sa ma uit dupa el pana intra in cladire. Pentru ca e scoala, pentru ca acolo ar trebui sa fie in siguranta sau pentru ca exista niste lucruri pe care, ca parinte, trebuie sa le consideri normale daca vrei sa poti trai fara sa innebunesti de grija.

Astazi m-am gandit cum ar fi sa-mi sune telefonul in mijlocul zilei si sa aud ca s-a intamplat ceva la scoala lui. Ca a fost un atac, ca sunt copii raniti, ca trebuie sa vin urgent. Si mi-am imaginat drumul pana acolo, minutele alea in care nu stii nimic sigur, in care incerci sa suni si nu raspunde nimeni, in care te agati de orice informatie numai sa afli ca al tau copil este bine.

Nu stiu cum as reactiona. Nici nu vreau sa aflu vreodata.

Si poate tocmai de asta ma enerveaza atat de tare tot ce se intampla in jurul nostru. Pentru ca, dincolo de stiri, de declaratii si de certurile politice, exista niste parinti care astazi au trecut printr-o spaima cumplita. Exista copii care au vazut violenta acolo unde ar fi trebuit sa invete si sa se joace. Exista o profesoara care a plecat dimineata la serviciu fara sa-si imagineze ca va ajunge la spital.

Iar noi vom discuta despre asta cateva zile, dupa care probabil vom reveni la obiceiurile noastre. O sa apara alte stiri, alte scandaluri, alte subiecte de care sa ne certam pe internet.

Asta ma scoate din minti. Ca ne-am obisnuit sa ne ingrozim cate doua zile, sa cautam vinovati, sa cerem masuri si apoi sa ne vedem de treaba pana la urmatoarea nenorocire.

Intre timp, ura continua sa fie ceva ce poti spune cu voce tare, uneori chiar de la tribuna Parlamentului, fara ca prea multi oameni sa mai tresara. Am ajuns sa auzim atat de des ca strainii ne ameninta, ca minoritatile primesc prea mult, ca unii sunt romani adevarati si altii nu, incat aproape nu mai reactionam.

Sorin Lavric a folosit expresia "plaga sociala" intr-o declaratie despre romi si a sustinut ulterior ca afirmatia sa a fost scoasa din context. Dan Tanasa a indemnat oamenii sa refuze comenzile care nu sunt livrate de romani. Sunt lucruri spuse public de oameni care au ajuns sa reprezinte cetateni in Parlamentul Romaniei.

Si ma intreb ce intelege din toate astea un copil care abia incepe sa-si formeze ideile despre lume. Ce intelege cand vede adulti cu functii publice vorbind despre oameni in primul rand prin prisma originii lor si cand observa ca asemenea afirmatii sunt distribuite si aplaudate?

Poate intelege ca este normal sa-i privesti cu suspiciune pe cei diferiti. Ca a fi roman inseamna si sa stabilesti cine merita sa fie tratat ca tine si cine nu.

Aici mi se face o sila cumplita. Pentru ca multe dintre prejudecatile pe care ajung sa le aiba copiii sunt invatate de la noi, adultii. Din ce spunem acasa, din glumele pe care le facem, din felul in care vorbim despre oameni cand credem ca cei mici nu sunt atenti. Si uneori nici macar nu ne dam seama ce le bagam in cap.

Nu stiu ce l-a determinat pe copilul de la Bistrita sa faca ceea ce a facut. Ancheta va trebui sa stabileasca motivele si nu vreau sa folosesc o tragedie ca sa demonstrez o teorie politica. Dar, independent de acest caz, ma ingrozeste usurinta cu care unii adulti ajung sa vorbeasca despre oameni de alta origine ca si cum ar fi mai putin importanti.

Am auzit si eu destule glume rasiste, comentarii despre romi, despre maghiari, despre strainii care vin sa munceasca in Romania. Si, uneori, am tacut. Nu pentru ca eram de acord, ci pentru ca nu aveam chef sa intru intr-o discutie care stiam ca nu duce nicaieri. Voiam sa-mi vad de ziua mea.

Acum ma intreb daca am facut bine. Daca nu cumva am lasat sa treaca prea multe lucruri doar pentru ca era mai comod asa.

Mai ales ca am un copil caruia incerc sa-i explic exact contrariul.

Incerc sa-l invat sa fie respectuos, sa nu judece oamenii dupa felul in care arata, sa nu rada cand cineva este umilit. Sa inteleaga ca nu devine mai puternic daca il face pe altul sa se simta mic. Nu stiu daca reusesc intotdeauna si probabil ca fac si eu greseli, dar macar incerc sa fiu atent la ce ii spun si la ce vede la mine.

Numai ca nu pot controla ce aude de la alti copii, ce vede pe telefonul unui coleg, ce idei aduce cineva de acasa sau ce probleme se ascund in spatele unui comportament aparent obisnuit.

Asta este partea care ma sperie cel mai tare.

Ca poti sa faci tot ce tine de tine, poti sa vorbesti cu copilul tau, sa-l asculti, sa-i explici, sa-l inveti sa ceara ajutor si sa aiba incredere in adulti, iar intr-o dimineata sa-l trimiti intr-un loc in care altcineva vine cu un cutit.

Si atunci ce mai poti face?

Stiu ca cele mai multe zile de scoala sunt zile obisnuite. Copiii invata, rad, se joaca, mai fac cate o prostie si se intorc acasa. Profesorii isi fac treaba, multi dintre ei cu o rabdare pe care eu nu stiu daca as avea-o. Un atac ca acesta nu inseamna ca toate scolile au devenit periculoase.

Dar incearca sa-i explici asta unui parinte care tocmai a citit ca un copil a atacat cu un cutit intr-o scoala. Rational intelegi ca este un caz exceptional. Numai ca frica nu functioneaza intotdeauna rational si, pentru cateva momente, te gandesti inevitabil la propriul copil.

Nu vreau sa ajung sa-l invat sa se uite mereu peste umar, sa fie atent cine se enerveaza, cine ameninta, cine pare periculos. Nu vreau ca scoala sa devina un loc in care trebuie sa se gandeasca mai intai cum sa se protejeze si abia apoi la ce are de invatat.

Si ma enerveaza ca ajung sa am asemenea ganduri.

Ca in loc sa discutam mai mult despre ce invata copiii, despre cum ii ajutam sa se dezvolte si sa devina oameni echilibrati, ajungem sa discutam despre cutite, agresiuni si profesori raniti.

Sigur ca trebuie sa existe masuri de siguranta, consiliere, interventie atunci cand un copil da semne de violenta. Profesorii trebuie sprijiniti, iar parintii trebuie sa fie atenti la ce se intampla cu copiii lor, nu doar la note si la teme.

Dar trebuie sa fim atenti si la ce le spunem noi despre ceilalti.

Ma enerveaza ipocrizia oamenilor care vorbesc toata ziua despre Dumnezeu, familie, traditie si valori crestine, dar care uita de toate astea cand au in fata un om care nu seamana cu ei. Nu inteleg cum poti sa spui ca iti iubesti tara si, in acelasi timp, sa consideri ca cineva valoreaza mai putin pentru ca are alta origine.

Ce legatura are dragostea de tara cu dispretul fata de un om care nu ti-a facut nimic?

Eu chiar nu inteleg.

Un copil care are alta origine nu ameninta Romania. Nici muncitorul venit din Asia sa castige niste bani nu este dusmanul nostru. Iar un coleg maghiar sau rom nu trebuie sa dea explicatii nimanui pentru faptul ca exista si ca vrea sa fie tratat normal.

Mi se pare absurd ca trebuie sa spunem lucrurile astea in 2026.

Si totusi, iata-ne aici.

Dincolo de toate discutiile astea, eu raman cu frica pe care am simtit-o astazi citind stirea. Cu gandul la parintii care au aflat ca la scoala copiilor lor a avut loc un atac, la profesoara care a ajuns la spital in loc sa-si termine orele si la copiii care vor trebui sa se intoarca in aceleasi clase dupa ce au trecut prin asa ceva.

Ma gandesc la ce le vor spune parintii diseara, cand vor incerca sa-i linisteasca. La ce raspunzi cand propriul copil te intreaba de ce a venit un coleg cu un cutit la scoala.

Eu nu stiu ce i-as spune.

Eu nu vreau sa-mi cresc copilul invatandu-l de cine sa se fereasca pentru ca e rom, maghiar, asiatic sau pentru ca vorbeste alta limba. Vreau sa-l invat sa se fereasca de oameni rai si  violenti, de oameni care cred ca sunt superiori altora doar pentru ca s-au nascut intr-un anumit loc sau au o anumita culoare a pielii.

Vreau sa creasca intr-o tara in care sa nu-i fie rusine sa fie bun. In care sa nu fie luat de prost pentru ca respecta oamenii si inn care sa nu trebuiasca sa aleaga intre a fi patriot si a fi om.

Si, mai presus de toate, vreau sa-l pot trimite dimineata la scoala fara sa ma gandesc ca poate nu se mai intoarce.

Chiar am ajuns sa cerem prea mult?

Nu stiu cum se repara tot ce este gresit in jurul nostru. Stiu doar ca nu mai vreau sa aud ca sunt simple vorbe atunci cand cineva transforma originea unui om intr-un motiv de dispret, nu mai pot sa aud ca sunt doar glume atunci cand un copil este umilit pentru ca este diferit. Si nu mai vreau sa asteptam cate o tragedie ca sa ne amintim ca siguranta copiilor nostri depinde si de lumea pe care noi, adultii, o construim in fiecare zi.

Maine dimineata o sa-mi duc copilul la scoala. Probabil o sa ma grabesc, ca de obicei, o sa-i spun sa aiba grija de el si o sa-mi continui ziua.

Numai ca acum stiu ca, pentru cateva secunde, o sa ma uit dupa el pana intra pe usa.

Si o sa-mi doresc sa nu ajung niciodata sa regret ca l-am lasat acolo.
Atat pentru azi. Restul ramane de trait.
Merge si asa.
R.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce nu se mosteneste la notar

Nu mai stiu cand am scris ultima oara aici. Cred ca au trecut cateva zile bune, timp in care n-au lipsit nici subiectele si nici motivele sa ma enervez. Daca as fi vrut, as fi putut scrie aproape zilnic despre politica, despre oameni care isi schimba convingerile cu o usurinta care a incetat de mult sa ma mai surprinda sau despre sentimentul tot mai apasator ca, in zilele noastre, caracterul a ajuns sa fie privit mai degraba ca un inconvenient decat ca o calitate. Am deschis blogul de cateva ori in ultimele zile, am scris cateva randuri, si le-am sters aproape imediat. Nu pentru ca n-as mai avea ce spune. Din contra. Doar ca, indiferent de unde incepeam, ajungeam mereu in acelasi loc. Sambata trecuta l-am condus pe tata pe ultimul drum. Nu vreau sa transform articolul asta intr-un omagiu. Sunt aproape convins ca n-ar fi fost deloc incantat. M-ar fi intrebat de ce m-am apucat sa pierd vremea cu texte despre el cand as fi putut scrie despre Dan Coe, farmecul vietii sau despre politicieni...

1 ianuarie: ziua in care ne mintim frumos

1 ianuarie ma prinde cu un cappuccino in mana, genul de bautura care nu e nici cafea, nici desert, dar ma reprezinta perfect, si cu aceleasi promisiuni reciclate, pe care le scot anual de la naftalina ca pe o geaca veche ce nu-mi mai vine, dar pe care refuz s-o arunc pentru ca, cine stie, poate anul asta slabesc sau ma schimb suficient cat sa se potriveasca din nou. Imi promit, de exemplu, ca n-o sa mai mananc prostii aiurea, ca n-o sa mai ajung in punctul ala in care foamea imi sare siguranta si ajung sa tratez un snickers ca pe o urgenta nationala, ca o sa mananc normal, echilibrat, sanatos, dupa care imi explic foarte logic ca doua snickers-uri nu inseamna exces, ci management emotional de criza. Tot acum imi jur solemn ca ma apuc de alergat, de sala, de orice activitate fizica suna bine in cap si complet ostil in realitate, mai ales dupa primele trei miscari. Imi mai promit si ca o sa cheltui mai cumpatat, ca o sa cumpar doar lucruri de calitate, atent alese, nu toate mizeriile de ...

Lumea se duce dracu', dar ne-am obisnuit!

Parca a fost mereu acolo, nici nu mai stiu cand a inceput nebunia asta...dar razboiul dintre Rusia si Ucraina nu mai e de mult o stire care sa te faca sa ridici capul din telefon, a devenit un zgomot de fond, genul ala care sta acolo de vreo patru ani si pe care ajungi sa-l accepti fara sa vrei. Poate asta e partea cea mai nelinistitoare, nu ca exista, ci ca s-a asezat in decor si intre timp peste el s-au mai pus alte tensiuni, alte conflicte, alte situatii delicate, una peste alta, pana cand nu mai apuci sa le digeri pe rand. Zgomot si durere, din nou, peste tot. Pe fondul asta, China si Taiwanul stau fata in fata ca doi vecini care se prefac civilizati doar pentru ca inca nu s-a ajuns la scandal, Africa pare prinsa intr-un sir de conflicte pe care nici nu le mai numeri, pentru ca oricum se suprapun, Iran si Israelul se tatoneaza nervos, cu miscari mici si priviri lungi, genul de tensiune care nu explodeaza, dar nici nu dispare, iar undeva peste ocean, marele presed...