Merge si asa

Vin dupa niste zile pline la job, din alea in care ajungi seara in camera de hotel, lasi geanta pe jos, te asezi pe marginea patului si iti dai seama ca n-ai chef sa mai citesti stiri, nici sa mai deschizi telefonul, nici sa mai afli ce prostie s-a intamplat peste zi. In mod normal, aici ar fi trebuit sa ma opresc, sa inchid tot, sa nu mai bag politica in cap si sa sar in pat mai bine de cum face Constantin Preda saltul crapului in apa (nu stiti cine e d-l Preda, cautati-l pe google🤭) Doar ca n-am facut asta. Am vazut din nou aceleasi atacuri aruncate in graba, aceeasi galagie fara miza, aceeasi siguranta afisata de oameni care n-au produs nimic, dar par foarte convinsi ca stiu cum ar trebui sa fie totul, si atunci m-a lovit senzatia aia pe care o stiu deja prea bine. Nu pleaca, se strange. Si la un moment dat, fie o lasi sa te macine, fie te apuci sa scrii, nu ca sa dai lectii cuiva, ci ca sa iti pui singur gandurile in ordine. PSD-ul de azi nu mai e un partid care lupta. Reactioneaz...

Astazi nu e genul de zi in care sa te simti confortabil. Nici daca esti calm, nici daca esti sigur pe tine, nici daca iti place sa crezi ca „nu se mai poate intampla asa ceva”. Pentru ca exact asta credeau si altii acum 80 de ani. Oameni normali, cu vieti normale, cu griji banale, care isi vedeau de treaba lor si care au ales sa creada ca istoria e ceva indepartat, rezervat cartilor prafuite si pozelor alb-negru. Mi-am dat seama de asta dimineata, citind comentarii la o stire absolut banala. Nimic „istoric”, nimic spectaculos. Doar oameni care urlau in tastatura cu siguranta aia periculoasa ca stiu ei cum stau lucrurile, cine e vinovat, cine trebuie dat la o parte si cine „nu merita”. Atunci m-a lovit senzatia aia neplacuta ca nu vorbim despre trecut, ci despre prezent. Despre noi, acum!! Astazi vorbim despre Holocaust, dar ar fi o ipocrizie ordinara sa-l pomenim fara sa ne uitam, macar o secunda, la ce devenim. Holocaustul n-a aparut din senin, n-a fost un accident cosmic si nici o sc...

M-a lovit inspiratia intr-un mod deloc romantic, mai degraba ca o usa trantita in cap: stateam cu telefonul in mana, derulam stirile si imi spuneam pentru a suta oara ca poate ar trebui sa scriu mai putin. Mama, care are rabdare cu multe, dar nu cu texte lungi, imi zice mereu „copile, spune ce ai de spus, dar mai scurt, ca obosesc”. Prietenii mei, aia cinci-sase care mai citesc intre doua cafele, un scroll nervos si o pauza de tigara, imi spun cam acelasi lucru, doar ca mai elegant: e bun, dar e cam lung. Problema e ca nu pot, nu pentru ca m-as crede vreun mare expert, ci pentru ca ma apuca nervii. Nervii aia care vin cand vezi cat de sigura a devenit prostia pe ea, cat de relaxata e ignoranta si cat de tare vorbesc oamenii care nu inteleg nimic, dar sunt convinsi ca au inteles tot.  Asa ca, daca ai laptele la fiert, copiii sunt deja imbracati ca niste astronauti si bat din picioare sa-i scoti la sanie, iar in cap iti suna lista de lucruri urgente, poate nu e momentul sa citesti. M...

Daca ar exista un concurs mondial de ego-uri scapate complet de sub control, genul ala de concurs unde castigi dreptul sa ai dreptate indiferent ce tampenie spui, Trump si Putin ar fi deja pe podium, iar Calin Georgescu ar sta undeva mai in spate, cu telefonul in mana, incercand sa prinda un selfie bun, poate-poate il baga cineva in cadru, pentru ca, in capul lui, el e deja acolo, intre marii lideri ai lumii, validat cosmic, ales energetic si recunoscut de ape, munti si spirite stramosesti care, din motive greu de explicat, nu au votat niciodata. Trump si Putin sunt genul de oameni care nu mai au nevoie de oglinda, pentru ca lumea intreaga a devenit oglinda lor, una deformata, fisurata, dar suficient de mare incat sa le reflecte zilnic propriul ego. Trump vrea sa fie iubit cu forta, genul de tip care, daca nu-l aplauzi, te suspecteaza imediat ca esti platit de Soros, de NASA sau de vecinul de la trei, iar Putin vrea sa fie temut, fara nuante, fara discutii inutile, cu metoda clasica si...

Noi, parintii din ziua de azi, traim intr-o continua agitatie. Citim mult, auzim multe, ni se spun multe si, la un moment dat, ajungem toti sa fim foarte siguri ca stim exact ce e mai bine pentru copilul nostru. Zilele trecute am avut o discutie cu niste prieteni care au copiii mai mari, deja la scoala, genul ala de discutie aparent lejera, de stat si povestit, dar din care pleci cu senzatia ca ti-a crescut tensiunea fara sa-ti dai seama. Povesteau despre sedinte cu parintii, despre discutii cu invatatoarele, despre grupuri de WhatsApp care pornesc civilizat si ajung rapid la nivel de forum din 2007, cu replici aruncate la cald, interpretari trase de par si certitudini rostite cu o siguranta care te face sa te intrebi cand au mai pus oamenii astia piciorul intr-o sala de cursuri, sau macar intr-una recenta. Pe masura ce ii ascultam, mi-am dat seama ca nu copiii sunt problema. Nici profesorii, nici programa, nici scoala cu bancile ei vechi si peretii ei obositi, ci noi, adultii, parinti...

Totul porneste, cum se intampla de obicei, de la o declaratie aparent banala a lui Mark Rutte (boss-ul ala mare de la NATO), genul de fraza care n-ar trebui sa supere pe nimeni, dar care reuseste performanta asta fara efort. In imaginarul suveranist, Rutte nu e om, e o combinatie intre dracu’ in forma lui finala, negru absolut, si tot ce n-au inteles ei vreodata despre lume si despre motivul pentru care realitatea nu mai respecta ce au ei in cap. In aceeasi mitologie intra, evident, si Ursula von der Leyen, tanti Ursula, vazuta ca o vrajitoare-sefa de Bruxelles care se trezeste dimineata doar ca sa mai ia ceva Romaniei. Omul spune ca a crescut cu ideea ca Nicolae Ceausescu va conduce Romania pentru totdeauna si ca faptul ca Romania e astazi in UE si NATO e unul dintre marile evenimente ale istoriei recente. Nu e propaganda, nu e emotie ieftina, e o constatare rece: atunci parea ca nu exista iesire, iar azi iesirea e realitate. Atat. Aparent suficient cat sa aprinda fitilul. Pentru ca i...

Jur ca uneori am impresia ca ne-am trezit intr-o dimineata si, fara sa ne anunte nimeni, ne-am hotarat colectiv sa ne facem viata mai grea fara motiv, deschid internetul si dau peste aceeasi poveste spusa cu spume la gura: nu mai platim taxe, nu mai platim impozite, statul e hot, politicienii fura, noi nu mai participam, gata, am invins sistemul, a cazut imperiul sub presiunea chitantei neplatite. Ba, hai s-o luam incet, ca la oameni, eu platesc taxe nu pentru ca ii iubesc pe politicieni sau pentru ca mi se pare statul o fiinta calda si empatica, ci pentru ca imi place sa trag apa la WC si sa dispara rahatul, nu sa-l admir in groapa, in fundul ograzii, la minus zece grade, imi place sa ies din curte si sa nu-mi rup suspensia la fiecare cinci metri, imi place sa se aprinda lumina pe strada, nu sa merg pe intuneric sigur pe mine, ca Ray Charles la volan. Aud mereu: da, dar s-au scumpit toate, corect, da, dar ne-au indatorat, corect, da, dar au marit salarii ca sa cumpere voturi, corect d...

In sfarsit. Prima zi de gradinita. Miha & Vale, va aduc cooooopilul!!!!😀 Dupa aproape trei saptamani in care casa mea a functionat ca un amestec de gradinita improvizata, sala de sport, atelier de arta abstracta si tabara de pirati cu program non-stop, urma momentul ala rar si fragil: linistea. Nu linistea din reclamele la ceaiuri, ci aia simpla in care poti bea o cana de apa fara sa fi intrebat din cinci in cinci secunde „tati, da' de ce?”, urmat inevitabil de inca un „da' de ce?” despre raspunsul precedent. M-am culcat cu gandul asta, optimist, naiv, neexperimentat. Dimineata, fix cand eram in mijlocul visului ala blana, stii tu, ala in care stau in Maldive la masa cu Madalina Ghenea, beau ceva rece fara sa ma grabesc nicaieri si, ca bonus, mai aflu si cele sase numere norocoase la Joker, vine jumatatea mea si ma trezeste brusc. „ROOOOBERT, E ZAPADA! IESI SI CURATA, CA NU PUTEM IESI DIN CURTEEEE!! Sar din pat buimac, trag nadragii de scandal peste pijamale, normal, ca ci...

Parca a fost mereu acolo, nici nu mai stiu cand a inceput nebunia asta...dar razboiul dintre Rusia si Ucraina nu mai e de mult o stire care sa te faca sa ridici capul din telefon, a devenit un zgomot de fond, genul ala care sta acolo de vreo patru ani si pe care ajungi sa-l accepti fara sa vrei. Poate asta e partea cea mai nelinistitoare, nu ca exista, ci ca s-a asezat in decor si intre timp peste el s-au mai pus alte tensiuni, alte conflicte, alte situatii delicate, una peste alta, pana cand nu mai apuci sa le digeri pe rand. Zgomot si durere, din nou, peste tot. Pe fondul asta, China si Taiwanul stau fata in fata ca doi vecini care se prefac civilizati doar pentru ca inca nu s-a ajuns la scandal, Africa pare prinsa intr-un sir de conflicte pe care nici nu le mai numeri, pentru ca oricum se suprapun, Iran si Israelul se tatoneaza nervos, cu miscari mici si priviri lungi, genul de tensiune care nu explodeaza, dar nici nu dispare, iar undeva peste ocean, marele presed...

1 ianuarie ma prinde cu un cappuccino in mana, genul de bautura care nu e nici cafea, nici desert, dar ma reprezinta perfect, si cu aceleasi promisiuni reciclate, pe care le scot anual de la naftalina ca pe o geaca veche ce nu-mi mai vine, dar pe care refuz s-o arunc pentru ca, cine stie, poate anul asta slabesc sau ma schimb suficient cat sa se potriveasca din nou. Imi promit, de exemplu, ca n-o sa mai mananc prostii aiurea, ca n-o sa mai ajung in punctul ala in care foamea imi sare siguranta si ajung sa tratez un snickers ca pe o urgenta nationala, ca o sa mananc normal, echilibrat, sanatos, dupa care imi explic foarte logic ca doua snickers-uri nu inseamna exces, ci management emotional de criza. Tot acum imi jur solemn ca ma apuc de alergat, de sala, de orice activitate fizica suna bine in cap si complet ostil in realitate, mai ales dupa primele trei miscari. Imi mai promit si ca o sa cheltui mai cumpatat, ca o sa cumpar doar lucruri de calitate, atent alese, nu toate mizeriile de ...